1 octombrie: Sfânta Tereza a Pruncului Isus, fecioară și învățător al Bisericii

Tereza Martin s-a născut la Alençon, în Franța la 2 ianuarie 1873. Părinții se numeau Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Amândoi părinții au dorit să intre în mănăstire, dar din diferite motive, nu au fost primiţi. În familia Martin, viaţa se desfăşura într-o atmosferă de încredere şi bucurii izvorâte din munca de fiecare zi şi o trăire intensă a credinţei.

La 28 august 1877 Zelia trece la cele veşnice. Ludovic, rămas văduv, deoarece nu se simţea bine cu sănătatea, se retrage împreună cu fiicele sale în oraşul Lisieux, unde se aflau rudele lui apropiate. Aici, Tereza, înconjurată de toţi cu dragoste, începe să ia cunoştinţă de bucuriile, dar şi de tristeţile vieţii. La vârsta de 10 ani, este lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, erupţii, halucinaţii. În ziua de 13 mai 1883, are o viziune în care i se arată Maica Domnului şi, cu un surâs ceresc, îi redă sănătatea. Pentru Tereza se deschide însă o perioadă de frământări sufleteşti pe care le destăinuie surorii sale, Paulina. El m-a făcut să înţeleg că adevărata mea glorie nu se va arăta în faţa oamenilor şi că ea va consta în a deveni o mare sfântă...

Două dintre surorile sale, Maria şi Paulina, se aflau deja în mănăstirea din Lisieux. Tereza se simte chemată pe aceeaşi cale. După eforturi aproape supraomeneşti, ajutată de încrederea ei nemărginită în Dumnezeu, obţine asentimentul tatălui său de a intra şi ea în acel lăcaş de rugăciune şi înălţare spirituală. Trebuia obţinută şi aprobarea autorităţii bisericeşti, care nu permite angajarea în viaţa aspră a călugăriţelor carmelitane decât după vârsta de 21 de ani. Tereza abia avea 15 ani. Alte rugăciuni, alte sacrificii, alte demersuri. Cu prilejul unei audienţe comune la papa Leon al XIII-lea, încălcând legile protocolului, îşi face curaj şi se aruncă în genunchi la picioarele Suveranului Pontif şi-i spune: Sfinte Părinte, în onoarea jubileului Sanctităţii Voastre, permiteţi-mi să intru în Carmel la vârsta de 15 ani. - Vei intra, dacă Bunul Dumnezeu va voi.

În ziua de 10 ianuarie 1889, Tereza îmbrăca haina călugăriţelor carmelitane, în prezenţa tatălui său grav bolnav, dar nespus de fericit. O neaşteptată ninsoare îmbracă în alb acoperişurile caselor şi grădina mănăstirii, răspunzând parcă la o nemărturisită dorinţă a Terezei. A urmat noviciatul, timp în care a îndeplinit serviciul de măturătoare a încăperilor mănăstirii. La 8 septembrie 1890, făcea profesiunea solemnă şi definitivă, devenind Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe.

Deoarece şi în mănăstire se află tot făpturi omeneşti, Tereza nu a fost scutită de suferinţe, lipsă de înţelegere, chiar umiliri dureroase. Deşi suferindă, ameninţată de tuberculoză pulmonară, nu şi-a permis nici o abatere de la rânduielile aspre ale vieţii carmelitane. Lectura operelor sfântului Ioan al Crucii, apoi a Imitaţiunii lui Cristos şi a Sfintei Scripturi i-au alimentat seninătatea, curajul şi netulburata pace. Se considera chemată să arunce în calea lui Isus florile micilor sacrificii, în timpul liber se ocupa de pictură şi poezie spirituală. Din ascultare, cu doi ani înainte de moarte, a început să-şi consemneze amintirile, gândurile și sentimentele, în minunata Istorie a unui suflet.

Deşi ascunsă de zidurile înalte ale mănăstirii, Tereza a privit la întreaga Biserică şi la întreaga omenire. Cu puţin timp înainte de a muri, la 30 septembrie 1897, Tereza a promis că, după ce va ajunge în cer, va face să cadă pe pământ o ploaie de trandafiri. Ea şi-a ţinut promisiunea. În urma nenumăratelor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925, papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare, iar la 14 decembrie 1927, a proclamat-o patroană principală a misiunilor, alături de sfântul Francisc Xaveriu.

Nenumărate sunt sufletele care şi-au regăsit pacea şi încrederea în viaţă şi în Dumnezeu, meditând ultimele cuvinte din Istoria unui suflet: da, eu simt că şi atunci când aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la El. Mă îndrept spre Domnul nu pentru că, în bunătatea lui plină de grijă, mi-a ferit sufletul de păcatul de moarte ci îmi ridic privirea spre el cu încredere și iubire... Fraza pare neterminată, dar mâna Terezei nu a mai putut ţine creionul cu care a terminat pagina din urmă a manuscrisului.

Rugăciune

Dumnezeule, care deschizi porţile împărăţiei tale celor mici şi smeriţi, fă-ne să umblăm cu încredere pe calea sfintei Tereza, pentru ca, prin mijlocirea ei, să ni se dezvăluie slava ta veşnică. Amin.