30 iunie: Primii sfinți martiri din Roma

Comemorarea de la 30 iunie se referă la cei dintâi martiri ai Bisericii din Roma, victime ale persecuţiei declanşate de împăratul Nero, ca urmare a incendierii oraşului la 19 iulie din anul 64. Pentru ce i-a persecutat Nero pe creştini? Istoricul Corneliu Tacit ne spune în cartea a XV-a a Analelor sale: deoarece începuse a circula zvonul că incendierea Romei ar fi fost intenţionat pusă la cale, Nero i-a prezentat ca vinovaţi şi i-a pedepsit cu cele mai rafinate chinuri pe nişte oameni care, urâţi de toată lumea pentru faptele lor înfiorătoare, erau numiţi de poporul de jos creştini.

La Roma, pe timpul lui Nero, alături de comunitatea evrească, trăia şi comunitatea creştină, o comunitate mică şi paşnică. Asupra acestora, deoarece puţini îi cunoşteau bine, circulau multe învinuiri calomnioase. Nero le-a atribuit lor incendierea Romei, de care mulţi, în taină, îl învinuiau pe el, şi i-a supus unor torturi sălbatice. Credința creștinilor era ca o sfidare la adresa zeilor păgâni, geloşi şi răzbunători. Păgânii, va aminti mai târziu Tertulian, le atribuie creştinilor orice calamitate publică, orice nenorocire. Dacă apele Tibrului ies din matcă şi inundă oraşul, dacă, dimpotrivă, Nilul nu creşte şi nu se revarsă peste câmpii, dacă e secetă, foamete, ciumă, cutremur de pământ, totul este din vina creştinilor, care îi dispreţuiesc pe zei, şi atunci, din toate părţile se strigă: creştinii să fie aruncaţi la lei.

Nero este răspunzător pentru faptul că a dat curs absurdei ostilităţi a poporului roman, de altfel, foarte tolerant în materie de religie, dar care uita această toleranţă când era vorba de creştini. Ferocitatea cu care împăratul i-a lovit pe pretinşii incendiatori nu poate fi justificată nici prin interesele supreme ale Imperiului. Episoadele înfiorătoare, cum au fost: torţele umane, oamenii legaţi de stâlpi, stropiţi cu păcură şi arzând noaptea în grădinile de pe colina Oppio, sau episodul cu femeile şi copiii îmbrăcaţi în piei de animale şi aruncaţi înaintea fiarelor sălbatice la circ, au fost atât de cutremurătoare, încât au provocat sentimente de milă şi oroare chiar în însuşi poporul roman. Atunci, scrie tot Tacit, s-a produs un sentiment de milă, deşi era vorba de oameni care meritau pedepsele cele mai exemplare. S-a văzut limpede că erau distruşi nu pentru binele public, ci pentru a satisface cruzimea unui individ, Nero. Persecuţia nu s-a limitat la acea vară fatală a lui 64, ci s-a prelungit până în anul 67.

Între martirii cei mai iluştri au fost: Principele Apostolilor, răstignit în circul neronian, unde acum se ridică Bazilica Sfântul Petru, şi Apostolul Neamurilor, sfântul Paul, decapitat la locul numit Aquae Salviae şi înmormântat lângă drumul spre Ostia. După festivitatea celor doi apostoli, noul calendar îşi propune să cinstească amintirea celorlalţi foarte numeroşi martiri, ale căror nume, în mare parte, sunt necunoscute şi nu ar fi fost posibil să aibă un loc individual în calendar. Omeneşte judecând, împăratul Romei era convins că, prin metodele folosite de el, nu va mai rămâne nici numele credinţei creştine, a cărei învăţături îi tulburau uneori liniştea, şi încerca să le nimicească odată cu nenumăratele vieţi ale celor condamnaţi de el: în realitate, el a contribuit la împlinirea cuvântului lui Isus: Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine (In 12, 32). Pământul stropit cu sângele lui Cristos şi al martirilor rodeşte credinţă, speranţă şi iubire.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai sfinţit prin sângele martirilor începuturile măreţe ale Bisericii din Roma, fă, te rugăm, ca exemplul lor, de tărie în luptă, să ne dea putere, iar biruinţa lor să ne aducă pururi bucurie. Amin. 

29 iunie: Sfinții Petru și Paul, apostoli

Solemnitatea acestei zile este de o mare importanță în Biserică. Ea a apărut în calendarul sfinţilor înaintea sărbătorii Crăciunului. În secolul al IV-lea se celebrau în această zi trei sfinte Liturghii: prima în Bazilica Sfântul Petru în Vatican, a doua, în Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor Romei, şi a treia, în catacombele Sfântului Sebastian, unde rămăşiţele pământeşti ale celor doi apostoli au trebuit să fie ascunse un anumit timp, pentru a le feri de profanare. Un ecou al celor trei liturghii din sărbătoarea sfinţilor apostoli este păstrat în faptul că, în afară de slujba zilei, există o slujbă şi în ajunul sărbătorii. După Preacurata Fecioară Maria, sfinţii apostoli Petru şi Paul, împreună cu sfântul Ioan Botezătorul, sunt sfinţii amintiţi în anul liturgic de cele mai multe ori şi cu cea mai mare solemnitate. În afară de solemnitatea de la 29 iunie, mai există o comemorare la 25 ianuarie, convertirea sfântului Paul, una la 22 februarie, Catedra sfântului Petru, şi una la 18 noiembrie, sfinţirea bazilicilor dedicate fiecăruia dintre ei.

Sfântul Petru

Simon era un pescar din Betsaida (Lc 5,3; In 1,44), care s-a stabilit la Cafarnaum (Mc 1,21.29). Fratele său, Andrei, l-a condus la Isus (In 1,42). Probabil Simon fusese pregătit pentru această întâlnire de către Ioan Botezătorul. Cristos i-a schimbat numele în Piatră (Mt 16,17-19; In 21,15-17), pentru a realiza în persoana sa, tema pietrei unghiulare. De asemenea Simon Petru este printre primii martori ai mormântului gol (In 20,6) și are parte de harul unei apariții speciale a lui Isus înviat (Lc 24,34).

După înălțarea lui Isus la ceruri el este cel care conduce comunitatea creștină (Fap 1,15; 15,7) și tot el este cel care enunță fundamentul Evangheliei (Fap 2,14-41) iar, prin intervenția Duhului Sfânt, este primul care realizează necesitatea de a deschide Biserica păgânilor (Fap 10-11). Această misiune spirituală nu îl eliberează din condiția umană și nici de lipsurile temperamenului său (de exemplu: Mt 14,30; In 13,6; 18,10).

Paul nu ezită să îl contrazică în Antiohia (Fap 15; Gal 2,11-14), invitându-l să se elibereze de practicile ebraice. Se pare că asupra acestui punct Petru a dovedit o anumită închidere și că i-a considerat pe creștinii de origine păgână ca pe o comunitate inferioară aceleia de origine ebraică (Fap 6,1-2). Când a ajuns la Roma, Petru a devenit apostolul tuturor. Atunci el a împlinit pe deplin propria vocație de piatră unghiulară, reunind într-un singur edificiu pe iudei și pe păgâni și pecetluind această misiune cu propriul sânge.

Sfântul Paul

Născut în Tars între anii 5 şi 10 d.C., în oraşul cosmopolit Tars, Paul a moștenit de la părinţii săi cetățenia romană. De aceea el purta două nume: Saul, pentru evrei, şi Paul, pentru greci şi romani. A cunoscut bine cultura greacă şi a învăţat această limbă, dar a rămas mereu fidel tradiţiilor iudaice. La Ierusalim a studiat la școala lui Gamaliel.

La Ierusalim i-a cunoscut pe creştini ca fiind o sectă periculoasă în interiorul iudaismului, care trebuia extirpată prin orice mijloc. Pentru aceasta, după ce a fost martor la lapidarea lui Ștefan a pornit spre Damasc pentru a-i persecuta pe creștini. Însă pe acel drum Isus Domnul i-a vorbit, convertidu-i misiunea din persecutor în apostol al Evangheliei, călătorind cu energia care îl caracteriza, vestind păgânilor Vestea cea Bună. În prima călătorie este acompaniat de Barnaba (Fap 13-14), pornind de la Antiohia, oprindu-se prin Cipru și apoi parcurgând Asia Mică, actuala Turcie. După Conciliul de la Ierusalim, Paul a realizat o a doua călătorie, de această dată în calitate de trimis al Celor Doisprezece (Fap 15,36-18,22). Traversează din nou Asia Mică, evanghelizează Frigia și Galația unde se îmbolnăvește (Gal 4,13). Împreună cu Luca trece în Europa fondând comunitatea de la Filipi (nordul Greciei). După o perioadă în care este arestat, evanghelizează Grecia: la Atena vorbește filosofilor, iar la Corint a fondat comunitatea care i-a dat cele mai multe bătăi de cap. Apoi se reîntoarce în Antiohia.

A treia călătorie (Fap 18,23-21,17) îl conduce pe la comunitățile fondate de el în actuala Turcie, îndeosebi la Efes, apoi în Grecia și la Corint. Trecând prin Milet, vestește încercările prin care va trebui să treacă. Astfel că imediat după ce se întoarce la Ierusalim este arestat de către evrei și închis (Fap 21). Fiind cetățean roman, Paul face apel la Roma.

Va face astfel o a patra călătorie, spre Roma, însă de această dată nefiind liber (Fap 21-28). La Roma ajunge pe la anul 60 sau 61. Rămâne prizonier până pe la anul 63. Aici are posibillitatea să ia contact cu creștinii și scrie mai multe scrisori.

Eliberat în 63, întreprinde probabil, o ultimă călătorie în Spania (Rm 15,24-28) sau spre comunitățile conduse de către Timotei și Tit, cărora le scrie scrisori care dă de înțeles sfârșitul său iminent. Arestat din nou, Paul a suferit martiriul pe la anul 67.

Tradiţia indică drept loc al decapitării localitatea Tre Fontane, aproape de Roma, şi ca loc al înmormântării, cimitirul de lângă via Ostiense, unde acum se înalţă minunata bazilică construită în cinstea lui.

Se pare că sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul ar fi fost fixată la data de 29 iunie pentru a înlocui sărbătoarea păgână care îi preamărea pe Romulus şi Remus, cei doi fondatori ai Cetăţii Eterne. Sfinţii Petru şi Paul, deşi nu sunt primii care au adus credinţa creştină în Roma, sunt de fapt fondatorii Romei creştine. Vechiul imn liturgic Decora lux aeternitatis (Frumoasa lumină a eternităţii) îi numeşte Romae parentes (Părinţi ai Romei). Unul din imnele Breviarului vorbeşte despre Roma care, fundata tali sanguine (zidită cu un sânge atât de nobil), celsum verticem devotionis extulit (a fost ridicată cea mai înaltă culme a dăruirii). Cuvântul şi sângele sunt forţele vii cu care sfinţii Petru şi Paul, uniţi cu Cristos, au plămădit şi plămădesc Roma creştină şi Biserica întreagă.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm să ne dai mângâiere şi ajutor prin mijlocirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Prin ei a primit Biserica începutul darurilor tale: ei să ne dobândească acum şi nouă harurile spre mântuire veşnică. Amin. 

28 iunie: Sfântul Irineu din Lyon, episcop martir

Om al păcii, după nume şi după faptă (numele Eirenaois, în greceşte, înseamnă dedicat păcii), sfântul Irineu astfel era caracterizat de către creştinii din Galia, care îl trimiseseră în fruntea unei delegaţii către Papa de la Roma: Luptător înflăcărat pentru Testamentul lui Cristos. La Roma, Irineu a făcut cinste numelui său, îndemnându-l la moderaţie pe papa Victor şi sfătuindu-l cu respect să nu excomunice Bisericile din Asia, care nu voiau să serbeze Paştele la aceeaşi dată cu alte comunităţi creştine. Cu aceeaşi dorinţă de pace, acest om ponderat a intervenit pe lângă episcopii altor comunităţi creştine pentru triumful bunei înţelegeri şi al unităţii, prin păstrarea tradiţiei apostolice, spre a combate raţionalismul ereziei gnosticilor.

Dintre scrierile sale, ne-a rămas în întregime Adversus haereses, în care Irineu se arătă a fi nu numai teologul cel mai echilibrat şi profund al misterului întrupării, dar şi unul dintre păstorii cei mai compleţi, mai apostolici şi mai catolici, care au slujit Biserica lui Cristos. Se simte că lupta lui împotriva ereticilor se hrăneşte din rugăciune şi dragoste.

Irineu era de loc din Asia Mică. Între cele mai frumoase amintiri ale tinereţii sale este întâlnirea cu Policarp din Smirna, episcop sfânt, care a fost instruit de martorii oculari ai vieţii Cuvântului, îndeosebi de către apostolul Ioan, ce îşi stabilise la Smirna sediul. Prin sfântul Policarp, Irineu se afla în strânsă legătură cu apostolii. Dar apoi a părăsit Asia Mică, a stat un timp la Roma şi, în cele din urmă, s-a stabilit la Lyon. Aici, în anul 177, a avut loc o persecuţie grea împotriva creştinilor, persecuţie ce a făcut mulţi martiri, dar Irineu nu se afla printre ei, deoarece tocmai atunci era la Roma, unde fusese trimis de comunitatea creştină din Galia, pentru a discuta cu papa Elefterie unele probleme de ordin doctrinar: una dintre aceste probleme se referea la erezia montanistă, propagată de un grup de fanatici veniţi din Orient, care predicau dispreţul faţă de viaţa şi bucuriile acestei lumi şi anunţau ca fiind iminentă venirea de pe urmă a lui Cristos. Întorcându-se la Lyon, a devenit episcop al acestei Biserici în anul 178, în urma decesului episcopului nonagenar, sfântul Fotino, care a murit ca martir. Irineu a condus Biserica din Lyon până la moarte, în anul 200. Deşi nu s-a putut dovedi că a fost martirizat, totuşi, Biserica îl cinsteşte ca atare.

Sfântul Irineu rămâne un adevărat martor al credinţei, într-o perioadă de grea persecuţie: câmpul său de activitate a fost foarte întins, dacă ţinem seama că, probabil, nu exista un alt episcop în Galia şi în ţinuturile apropiate din Germania vecină. Deoarece limba lui maternă era greaca, el a învăţat limbile barbare, pentru a putea vesti Evanghelia popoarelor celtice.

Rugăciune

Dumnezeule, care i-ai dat sfântului episcop Irineu, darul de a întări adevărul învăţăturii Bisericii şi pacea în sânul ei, prin mijlocirea lui, dă-ne şi nouă harul, ca, reînnoiţi prin credinţă şi iubire, să căutăm pururi cele ce sunt spre unitatea şi buna înţelegere între oameni. Amin.