16 iunie: Sfântul Francisc Regis, preot

Într-o perioadă când neînţelegerile între catolici şi calvini se transformau în ciocniri sângeroase, Francisc Regis a dovedit că adevărata credinţă şi iubirea faţă de Cristos nu ne îndeamnă la luptă armată, ci la dăruire sinceră pentru binele tuturor.

S-a născut într-un sătuc de la poalele Pirineilor, în ziua de 31 ianuarie 1597. Deşi tatăl şi unchiul său luaseră parte la luptele împotriva calvinilor, Francisc se arăta un suflet liniştit, meditativ şi pios. În rugăciunile sale, îi recomanda lui Dumnezeu pe toţi oamenii, fără deosebire de credinţa lor. La vârsta de 19 ani, a intrat în Colegiul Iezuiţilor din Toulouse, şi aici s-a hotărât să devină preot. Dorea din suflet să poată începe cât mai curând activitatea de preot şi, pentru aceasta, a renunţat la studiile pentru obţinerea dreptului de profesor. La 15 iunie 1631, celebra prima Sfântă Liturghie.

A fost trimis în oraşul Montpellier, oraşul clinicilor şi al facultăţilor, în care calvinii angajau deseori discuţii savante şi furtunoase cu preoţii şi credincioşii catolici. Într-un mod simplu, Francisc a început să expună adevărurile de credinţă. Deşi vocea îi era slabă şi cuvintele folosite de el cu totul obişnuite, deseori cei care-l ascultau izbucneau în lacrimi de căinţă, simţind că, prin acel umil predicator, le vorbeşte Dumnezeu. Îi cunoştea personal pe săracii, bolnavii şi deţinuţii din Montpellier. Le scutura paturile şi le primenea cu mâinile lui, şi nu se ruşina să cerşească pentru ajutorul lor. În ajun de sărbători şi de duminici, mergea pe la casele bogaţilor, le ura sărbători fericite, iar la urmă întreba dacă nu cumva au disponibilă o pasăre pentru bolnavii săi. Astfel de purtare a readus la sânul Bisericii catolice mulţi calvini. Pentru ei, Francisc a întemeiat multe asociaţii euharistice, prin care dorea să-i ţină cât mai aproape de izvorul tăriei şi al bucuriei creştine.

Superiorii lui au considerat oportun să-l trimită spre Sudul însorit, în regiunea Cevenilor, având ca loc de reşedinţă oraşul Puy. De aici, în timpul iernii urca în munţi. Vara, locuitorii munţilor erau ocupaţi cu păstoritul, adunarea fâneţurilor şi cu pomicultura însă iarna ei erau mai liberi. Primejdiile şi greutăţile călătoriei prin munţi erau atât de mari, încât au fost aproape uitați în ceea ce privește îngrijirea spirituală. Francisc a găsit aici biserici distruse, pângărite, creştini nepăsători şi calvini care-l ameninţau cu moartea. El nu s-a înspăimântat, şi mai mult de cincizeci de localităţi i-au auzit cuvântul cald, cuceritor. Mulţi calvini au regăsit credinţa catolică, iar catolicii au reluat viaţa creştinească sinceră şi adâncă.

Lunile de vară erau rezervate pentru activitatea în oraş. Aici se lovea nu de împotrivirea calvinilor, ci de viaţa morală decăzută a catolicilor: camăta, înjurăturile, duşmăniile, desfrâul erau mai violente decât haitele de lupi din munţi. Francisc nu s-a înspăimântat: îi oprea în stradă pe bătăuşi, căruţaşi, hamali şi le vorbea despre răutatea înjurăturilor şi a expresiilor murdare. Pentru fetele şi femeile hotărâte să renunţe la viaţa uşuratică, a întemeiat un cămin, pus sub administraţia unor familii onorabile, care se îngrijeau de îndrumarea nefericitelor victime ale viciului. Pentru că a avut curajul să le smulgă din ghearele desfrâului, Francisc a fost bătut, înjurat, amenințat cu moartea. Nici superiorii lui bisericeşti nu l-au înţeles întotdeauna. Francisc a suportat totul cu răbdare.

Dar sănătatea lui se măcina din zi în zi: drumurile, privegherile, ceasurile îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, mortificările aspre ce şi le impunea i-au consumat puterile. Totuşi, în toamna anului 1640, și-a luat din nou paltonul, toiagul şi breviarul şi a pornit în munţi. Cu totul pe neaşteptate, la mijlocul lunii decembrie, a coborât la Puy. Duhovnicului i-a spus că a venit să facă pentru ultima dată o spovadă generală. S-a pregătit trei zile şi apoi s-a spovedit. Îndată după spovadă, fără a ţine seamă de viscolul ce pornise, a plecat spre munţi. A doua zi s-a rătăcit şi a trebuit să petreacă o noapte într-o şură deschisă. Abia în ziua de Crăciun a ajuns la Louvesc. Fără a- şi schimba îmbrăcămintea îngheţată pe el, intrând în biserică şi a început misiunile promise.

A doua zi, de sfântul Ştefan, în timpul celebrării Sfintei Litughii, căzu leşinat. În noaptea de 31 decembrie, înainte de începutul noului an, Francisc încheia o viaţă de doar 43 de ani, însă bogată în suferinţe, în osteneli şi în merite.

Rugăciune

Dumnezeule, lumina credincioşilor şi păstorul sufletelor, care l-ai aşezat în Biserică pe sfântul Francisc, spre a păstori prin cuvânt oile tale şi a le călăuzi cu exemplul său, dă-ne harul, ca, prin mijlocirea lui, să păstrăm credinţa pe care ne-a împărtăşit-o şi să urmăm calea pe care ne-a arătat-o. Amin.