În actualul oraş francez Bordeaux, pe la anul 350, era numit guvernator imperial, capul unei
foarte bogate familii de patricieni romani. Aici, în anul 355, li se naşte un copil pe care, probabil
pentru statura lui micuţă, îl numesc Paulinus (Micuţul).
Paulinus era înzestrat cu calităţi deosebite de artist şi de conducător. Îşi însuşeşte retorica şi
poetica la şcoala renumitului rector Decimus Magnus Ausonius (310-395) din Bordeaux şi, ajutat
de relaţiile mari ale familiei, este numit consul suffectus, adică consul substitut şi guvernator al
Provinciei Campania, din Italia, mai jos de Roma, având ca centru oraşul Napoli. În peregrinările
sale, are fericirea să se întâlnească cu sfântul episcop de Milano, Ambroziu, şi cu tânărul Augustin
din Hipona. Între ei se leagă o strânsă prietenie care va dura până la moarte. Ei îl ajută să cunoască
învăţătura creştină şi, la vârsta de 25 de ani, primeşte botezul. Profesorului său de poetică îi scria:
Inimile dăruite lui Cristos resping Muzele şi sunt închise pentru Apolo.
În timpul unei călătorii în Spania, o întâlneşte pe tânăra Terezia, o creştină foarte cultă şi
credincioasă, cu care se căsătoreşte. Moartea primului lor copil, Celsus, îi afectează atât de mult,
încât se hotărăsc să înceapă o viaţă de asceză creştină, după modelul pustnicilor din Orient. Astfel,
de comun acord, se lipsesc de imensele bogăţii pe care le posedau, dăruindu-le săracilor, şi se retrag
în Catalonia (astăzi, provincie a Spaniei, cu capitala Barcelona), unde încep o experienţă ascetică
originală. Paulin era în jurul vârstei de patruzeci de ani. Cunoscut şi admirat în înalta societate, era
iubit şi de poporul de jos, care, într-un glas, i-a cerut episcopului de Barcelona să-l sfinţească preot.
Paulin a acceptat, cu condiţia de a nu fi obligat să rămână în acea regiune. De altfel, nu a răspuns
nici invitaţiei sfântului Ambroziu, care îl chema să vină la Milano.
Paulin nutrea în sufletul său idealul unei vieţi călugăreşti, de singurătate şi rugăciune. În cele
din urmă, s-a hotărât să se retragă în localitatea Nola, din Campania (Italia), unde familia sa avea în
proprietate mormântul unui martir, sfântul Felix. La Nola, s-a îngrijit de construirea unui sanctuar şi,
în chip deosebit, s-a preocupat de înfiinţarea unui spital. Primul etaj al acestui edificiu a fost
transformat în mănăstire, unde s-a retras împreună cu Tereza şi cu unii prieteni într-o fraternitas
monacha (frăţie în singurătate), adică o comunitate mănăstirească. Aici l-a primit pe apostolul
nostru, Nichita de Remesiana, despre care ne vorbeşte în două dintre cele mai frumoase poeme ale
sale: poemele 17 şi 27. Despărţindu-se de marele său prieten, îi spune: Fericit pământul şi fericite
popoarele la care vei ajunge acum, plecând de la mine. Acest pământ, aceste popoare se aflau de o
parte şi de alta a bătrânului Danubiu.
Din singurătatea sa, menţine un contact strâns cu lumea exterioară, prin scrisori adresate
prietenilor şi personalităţilor de vază, între care sfântul Augustin ocupă un loc de frunte. Scrie, de
asemenea, mai multe poeme în versuri, de o mare bogăţie de idei şi frumuseţe de stil. Viaţa lui
liniştită ia sfârşit în anul 409, când este ales episcop de Nola. Vremuri grele se abăteau asupra
Italiei: Genseric, în fruntea vandalilor săi, se pregătea să devasteze Roma şi întreaga provincie
Campania. Paulin s-a dovedit un adevărat părinte, preocupat de binele spiritual şi material al tuturor.
A murit la vârsta de 76 de ani, la un an după prietenul său, sfântul Augustin.
Rugăciune
Dumnezeule, care ai voit ca în sfântul episcop Paulin de Nola să strălucească iubirea faţă de
cei săraci şi zelul pastoral, dă-ne, cu bunătate, harul, ca, după cum îi cinstim meritele, să-i urmăm şi
exemplul de iubire. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu