31 martie: Sfântul Beniamin, diacon martir

Şi acesta este unul din ceata împurpurată a martirilor, despre care nu avem date precise. Faptul că era diacon dovedeşte o pregătire deosebită din partea lui şi o încredere deosebită din partea Bisericii: diaconii erau însărcinaţi cu administrarea bunurilor materiale ale Bisericii, dar şi cu predicarea cuvântului lui Dumnezeu. A murit în 422, în Persia, în timpul persecuţiei regelui Izdegerd. Întemniţat timp de 2 ani, pentru că făcea propagandă creştină, şi eliberat la intervenţia împăratului Teodosiu, este din nou închis şi torturat până la moarte, pentru că a continuat să răspândească religia creştină.

Beniamin este numele ultimului şi al celui mai iubit dintre copiii patriarhului Iacob. Literar tradus, înseamnă fiul mâinii drepte, adică al norocului, al fericirii. Pentru bătrânul Iacob şi soţia lui, Rahela, acest copil a fost o mare fericire, după ce îl pierduseră pe Iosif, pe care fraţii mai mari, din invidie, l-au vândut ca sclav. Există şi o formă feminină: Beniamina. În limba română se prezintă şi în forma Veniamin, şi Veniamina, după citirea greacă. Acest nume a devenit şi nume comun: beniamin, beniamină, aplicându-se copiilor sau persoanelor, în cadrul unui colectiv, mai mici şi mai dragi (N... este beniaminul sau beniamina clasei).

Acest nume atât de vechi ne aminteşte că, în faţa lui Dumnezeu, suntem cu toţi beniamini: Cine va deveni ca un copil, acela va ajunge în împărăţia Tatălui. La sfântul Botez, peste fiecare creştin s-a rostit expresia: Acesta este fiul meu mult iubit!

Rugăciune

Dumnezeule, care, pentru a da strălucire Bisericii tale, ai binevoit să-l împodobeşti pe sfântul diacon Beniamin cu biruinţa martiriului, dă-ne cu îndurare harul, ca, după cum el a fost părtaş de pătimirea Domnului, să ne învrednicim şi noi a păşi pe urmele lui şi a ajunge astfel la bucuriile veşnice. Amin. 

30 martie: Sfântul Ioan Climac (Scărarul), abate

Ioan este numele de botez, iar Climac un supranume ce i s-a dat pentru un tratat foarte renumit despre viaţa ascetică, tratat numit: Scara Paradisului. Deoarece, în greceşte, scară se spune climax, Ioan a fost supranumit Climac, sau Scărarul. Cel care i-a scris viaţa este un călugăr, Daniel, din mănăstirea de la Raithu, localitate la sud-est de Sinai. Acesta ne spune că Ioan s-a născut în Palestina, dar, la vârsta de şaisprezece ani, a părăsit locurile natale şi s-a retras într-o mănăstire de pe Muntele Sinai, unde, după patru ani de pregătire, a primit tonsura monahală. Au urmat nouăsprezece ani de aspră viaţă mănăstirească, trăită sub conducerea unui bătrân cu viaţă sfântă, numit Martiriu.

Murindu-i învăţătorul, Ioan s-a retras într-o chilie singuratică pe Muntele Sinai, la câteva leghe de mănăstire, unde se cobora sâmbăta şi duminica pentru a lua parte împreună cu ceilalţi fraţi la sfintele slujbe. Îşi întreţinea viaţa din muncă cu mâinile proprii. Chilia lui era fără nici o podoabă şi în ea ţinea o cruce de lemn, o masă şi o bancă ce-i servea drept scaun şi pat. Singura lui bogăţie erau cărţile Sfintelor Scripturi şi operele părinţilor învăţători ai Bisericii.

Dumnezeu e bun şi are milă de noi, ne acordă darul său, este adevărul pe care ni-l aminteşte numele Ioan. Pentru a ne bucura cu adevărat de darul lui Dumnezeu, e de trebuinţă să facem efortul de a ne urca până la El, şi în acest scop avem trebuinţă de scară. Sfântul Ioan Climac ne vine în ajutor, iar noi trebuie să evităm greşeala de a crede că putem ajunge la treapta a treia, fără a fi păşit efectiv treapta I şi a II-a. Este, de fapt, desfăşurarea practică a legământului de la Botez: întâi, mă lepăd de Satana, de faptele şi de trufia lui, şi numai apoi: cred în Dumnezeu Tatăl, în Isus Mântuitorul, în Duhul Sfânt, şi aşa ajung la viaţa veşnică.

Sfântul Ioan a trecut la Domnul în anul 649.

Rugăciune

Dă-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca, în mijlocul acestei lumi schimbătoare, să ne întoarcem cu toată inima spre cele cereşti şi să ne orânduim viaţa după evanghelia ta, aşa cum ne-ai învăţat prin exemplul sfântului abate Ioan. 

29 martie: Sfinții Simpliciu și Constantin, abați

Dintre succesorii sfântul Benedict, abați ai mănăstirii Montecassino, primii patru au fost cu toții declarați sfinți. Dintre aceștia primii doi sunt Simpliciu și Constantin. Despre Simpliciu se cunosc foarte puține lucruri. Alături de Constantin este menționat în secolele succesive fie pentru cultul acordat lor, fie pentru faptul că relicviile lor sunt depozitate împreună.

Simpliciu este amintit în Vita Mauri din secolul al IX-lea ca unul dintre monahii pe care Benedict îi face însoțitori ai sfântul Mauro în călătoria sa în Franța. Se mai cunoaște faptul că el a dat tuturor călugărilor spre citire regula fondatorului, sfântul Benedict.

Sfinții Simpliciu și Constantin au fost venerați îndată după moartea lor pentru faptul că au fost discipolii și primii succesori ai sfântul patriarh.

Rugăciune

Dă-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca, în mijlocul acestei lumi schimbătoare, să ne întoarcem cu toată inima spre cele cereşti şi să ne orânduim viaţa după evanghelia ta, aşa cum ne-ai învăţat prin exemplul sfinților abați Simpliciu și Constantin. Amin. 

28 martie: Fericita Ioana Maria de Maillé, văduvă

Fericita Ioana Maria de Maillé s-a născut într-o familie bogată, în castelul de La Roche, în apropiere de Saint-Quentin de Touraine la 14 aprilie 1331. La împlinirea vârstei de 16 ani în scena vieții ei apare o rudă din partea mamei care îi devine tutore, semn care indică faptul că părinții i-au murit de timpuriu. În acest context, după uzanța timpului, este aranjată căsătoria dintre Ioana cu baronul Robert de Silly, un băiat bun, cu o vârstă puțin mai mare, tovarășul ei de joacă încă din copilărie. Aceasta se petrecea împotriva inclinației tinerei spre viața consacrată și a unui vot de feciorie: așadar, o căsătorie forțată. Soțul însă îi propune să trăiască în perfectă continență, ca frate și soră, propunere pe care Ioana o acceptă cu toată mulțumirea.

În ciuda premiselor, căsătoria dintre cei doi a funcționat foarte bine. La baza acestei relații ei au pus trăirea Evangheliei, pe care doresc să o trăiască întru totul: opere de caritate, adoptă câțiva copii abandonați, hrănesc pe cei săraci, asistă pe cei bolnavi. Chiar dacă trăiau la un nivel atât de înalt caritatea, problemele nu au lipsit din casa lor. În acel timp între Anglia și Franța avea loc războiul numit De o sută de ani. Robert merge în război. Acolo e rănit și devine prizonier. Pentru eliberarea lui, Ioana va trebui să plătească o sumă considerabilă. Însă pentru aceasta nu își pierd credința și elanul de a face binele căci după ce lucrurile au revenit la normal ei încep din nou să slujească pe cei care aveau nevoie.

Robert moare în anul 1362, iar Ioana, văduvă la puțin peste 30 de ani, se găsește cu socrii și întreaga lor familie împotriva ei. Aceștia o acuzau în principal că ar fi risipit averea. Pentru aceasta au gonit fără prea multe discuții. Astfel că deodată se găsi în postura de a cerși și, mai mult, de a fi luată mereu în râs de bogatele ei rude. Ioana suferea, dar a primit totul cu o caritate fără limite, fără urmă de resentiment. Acesta era rodul numeroaselor ore de rugăciune, a penitenței și a sacrificiilor sale. 

Hainele pe care le purta erau foarte semănătoare cu cele ale franciscanilor, din a căror spiritualitate se hrănea. Întâlnind alte dificultăți încearcă să se dedice vieții eremitice însă după o perioadă, în 1386, s-a întors la Tours unde a locuit lângă conventul franciscanilor. Probabil a devenit terțiară franciscană.

Faima sfințeniei sale s-a răspândit într-atât încât doar la un an de la moartea sa (1414) procesul de canonizare ajunse să fie finalizat, credincioșii venerând-o în mod spontan. Însă din anumite motive beatificarea sa va avea loc cu o mare întârziere, în 1871, de către papa Pius al IX- lea.

Rugăciune

Dumnezeule, tu ai învăţat Biserica ta că noi îţi împlinim poruncile dacă te iubim pe tine şi pe aproapele. Dă-ne harul, ca, după exemplul fericitei Ioana Maria, să împlinim şi noi fapte de iubire, şi astfel, să ne învrednicim a fi număraţi printre binecuvântaţii împărăţiei tale. Amin. 

27 martie: Fericitul Pellegrino, preot

Atunci când s-a prezentat sfântului Francisc de Assisi auzi cuvintele: Tu îl vei sluji pe Dumnezeu în smerita condiție de frate religios și te vei dedica în special în practica umilinței. Pellegrino, care provenea din familia nobilă și bogată de Falerone și care studiase filosofia și dreptul canonic la Bologna, acceptă profeția sfântului Francisc ca pe o poruncă și pentru întreaga sa viață a vrut să rămână în modesta condiție de frate simplu, dedicat slujirii cele mai umile și deseori ascuns în conventele cele mai sărăcăcioase și retrase.

Fericitul Bernard de Quintavalle l-a considerat, dintre primii discipoli ai sfântul Francisc, unul dintre cei mai exemplari. Fratele Pellegrino, dintr-o sfântă fervoare, se hotărî să se îndrepte spre Țara Sfântă, în căutarea martiriului din mâna necredincioșilor, aspirație pioasă din acel timp a multor frați. În realitate însă, găsi respect și toleranță.

Întors în Italia, Pellegrino își reluă viața smerită și ascunsă, însă pe cât se ascundea, pe atât și faima sfințeniei sale se răspândea peste tot. În ultimii ani ai vieții sale, la o vârstă tânără, se stabili în conventul din San Severino Marche (Macerata) și acolo muri în anul 1233. După moartea sa s-au petrecut minuni care l-au făcut și mai iubit și venerat.

Rugăciune

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai consfinţit bucuria acestei zile, ridicându-l în gloria ta pe fericitul Pellegrino, dă-ne, te rugăm, harul să păstrăm cu statornicie credinţa pe care el a răspândit-o cu neobosită râvnă şi să ne străduim a o mărturisi prin faptele noastre. Amin. 

26 martie: Sfântul Lutger, episcop

Sfântul Lutger s-a născut în jurul anului 745 în Frisia, dintr-o familie nobilă. După sfinţirea preoţească, primită la Köln în anul 777, Lutger s-a dedicat evanghelizării regiunii păgâne a Frisiei, unde sfântul Bonifaciu suferise martiriul.

Metodele folosite de împăratul Carol cel Mare pentru a supune această zonă şi a o încreştina erau în foarte mică măsură în conformitate cu spiritul evanghelic. În anul 776, în timpul primei expediţii, monarhul a impus botezul tuturor războinicilor învinşi, dar revolta lui Widukind a fost însoţită de o apostazie generală. Lutger a trebuit să fugă, şi după ce a poposit la Roma a ajuns la Montecassino, unde a îmbrăcat haina monahală, totuşi fără a face voturile.

Revolta lui Widukind a fost potolită în anul 784, iar represiunea a fost grea. Refuzul botezului şi încălcarea Postului Mare erau pasibile cu moartea, dar acest regim de teroare, contra căruia s-a ridicat condamnarea marelui maestru Alcuin, făcea odios însuşi creştinismul, care totuşi a prins rădăcini şi a înflorit în mod viguros, datorită unor autentici vestitori ai evangheliei, ca sfântul Lutger, pe care acelaşi Carol cel Mare s-a dus să-l viziteze la Montecassino şi l-a retrimis în patrie, însărcinându-l să reia misiunea în Frisia. Puţin după aceea, ca să-l răsplătească pentru zelul său, i-a oferit episcopatul vacant de la Trier, dar sfântul a refuzat. Nu s-a sustras însă îndatoririi sale de misionar, acceptând să ia postul abatelui Bernard, în ţinutul Saxoniei.

În anul 795 Lutger a ridicat acolo mănăstirea, în jurul căreia a apărut actualul oraş Münster (în limba germană Münster înseamnă mănăstire). Teritoriul aparţinea circumscripţiei bisericeşti de Köln, pentru că Lutger a acceptat de-abia în anul 804 să fie consacrat episcop al noii dieceze. Înainte de această dată neobositul misionar nu avea o locuinţă fixă. A construit biserici şi şcoli şi a înfiinţat noi parohii pe care apoi le-a încredinţat preoţilor pe care el însuşi îi formase în şcoala sa de lângă catedrala din Mimigernaeford. Tot lui i se datorează şi întemeierea mănăstirii benedictine de la Werden, unde a fost mai apoi înmormântat. A murit la 26 martie 809 şi a fost imediat venerat ca sfânt. Mormântul său de la Werden este loc de pelerinaje.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai binevoit să-i dăruieşti Bisericii tale un chip al bunului Păstor, în persoana sfântului Lutger, prin mijlocirea lui, învredniceşte-ne cu bunătate să ajungem la păşunile tale veşnice. Amin.