Perpetua, o mamă tânără în vârstă de douăzeci şi doi de ani, şi-a scris în închisoare jurnalul
cu faptele petrecute în timpul arestului, vizitele pe care le primea, vedeniile şi visele avute. Ea a
continuat să îşi aştearnă în scris însemnările până în ajunul zilei în care au avut loc torturile de pe
urmă. Am fost aruncaţi în temniţă, scria Perpetua, şi m-au cuprins fiori de groază, deoarece
niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiţi unii peste alţii, simţeam că ne
sufocăm de căldură, pentru că soldaţilor nu le păsa de noi. Împreună cu Perpetua, aparţinând unei
familii nobile din Cartagina, au mai fost închişi: Saturnin, Revocat, Secundulus şi Felicitas, o sclavă
tânără din familia Perpetuei. Toţi erau catehumeni şi se pregăteau pentru Botez.
Nu peste mult, alături de cei cinci a venit şi catehetul lor, Saturn, şi astfel au putut să
primească Botezul înainte de a fi aruncaţi la fiarele sălbatice şi decapitaţi în arena din Cartagina, în
ziua de 7 martie a anului 202. Secundulus a murit în închisoare din pricina lipsei de hrană şi de aer.
Felicitas aştepta să devină mamă şi se ruga lui Dumnezeu ca ceasul naşterii să vină cât mai curând,
ca nu cumva să fie despărţită de tovarăşii ei de suferinţă şi de martiriu. Într-adevăr, copilul s-a
născut cu două zile înainte de data fixată pentru intrarea în arenă. A fost o naştere dureroasă care a
făcut-o pe Felicitas să sufere şi să plângă mult. Un soldat, în dispreţ, îi aruncă aceste cuvinte: Ce vei
face atunci când vei fi aruncată la fiare? Plină de credinţă şi demnitate, Felicitas îi răspunde: Acum
sunt eu cea care suferă. Atunci însă nu voi mai fi eu, ci Cristos va suferi pentru mine!
În acea epocă de credinţă şi de sânge, a fi creştin însemna un risc permanent: riscul de a
sfârşi viaţa într-un circ, ca hrană pentru fiarele sălbatice şi curiozitatea bolnăvicioasă a mulţimii.
Perpetua avea un copil încă în faşă. Tatăl ei, care nu era creştin, venea zilnic şi o implora să renunţe
la rătăcirea ei, se târa în genunchi înaintea ei, îi amintea datoriile faţă de făptura plăpândă ce avea
să rămână fără mamă. Ar fi fost de ajuns un singur cuvânt pentru a se reîntoarce în familia ei. Dar
Perpetua, stăpânindu-şi cu greu plânsul, repeta: Nu pot, sunt creştină.
Amintirile şi însemnările scrise de Perpetua au fost adunate într-o carte cu titlul Passio
Perpetuae et Felicitatis (Istoria suferinţelor Perpetuei şi ale lui Felicitas), carte completată apoi de
o altă mână, probabil de Tertulian (155-220). Ni se descriu caznele acestor două femei, aruncate în arenă spre a fi zdrobite de coarnele ascuţite ale unei vaci sălbatice înfuriate, la urmă tăindu-li-se
capetele.
Prospeţimea acestor pagini a trezit admiraţie şi înflăcărare în sufletele a zeci de generaţii de
cititori căci o mare parte din întâmplările istorisite sunt privite din interior, prin ochiul atent şi
delicat al unei femei deosebite, care observă multe amănunte ce ar fi putut fi trecute cu vederea de
un observator din afară. Istorisirea vie şi într-o formă aleasă a Perpetuei, istorisire scrisă la cererea
celor cu care se afla în închisoare, rămâne o mărturie luminoasă şi înălţătoare a credinţei şi a
dragostei lor faţă de Cristos Mântuitorul.
Rugăciune
Mistuite de dragostea ta, Dumnezeule, sfintele martire Perpetua şi Felicitas au învins chinul
morţii şi teama de prigonitori. Pentru rugăciunile lor, dă-ne şi nouă harul să creştem necontenit în
iubirea ta. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu