1 martie: Sfântul Albin, episcop

Albin, al cincilea succesor al sfântului Eusebiu, întemeietorul episcopiei de Vercelli, a fost sfinţit episcop în anul 452, într-o perioadă de mari frământări sociale. În acest an, generalul Actius a început lupta împotriva goţilor şi hunilor care invadaseră Italia de la începutul veacului al V-lea.

Noul episcop a reconstruit biserica mitropolitană, pe ruinele micii bazilici înălţate de sfântul Eusebiu deasupra mormântului martirului Teofrast. Pentru a da o solemnitate deosebită ceremoniei sfinţirii, Albin aştepta să treacă pe acolo vreun Episcop mai însemnat: aşteptarea i-a fost răsplătită, deoarece s-a anunţat trecerea pe acolo a sfântului Gherman, episcop de Auxerre, care se afla în drum spre Ravena. Sfântul episcop a promis că se va opri la întoarcere şi va prezida ceremonia sfinţirii. Dar în timpul şederii la Ravena, Gherman a murit. La Vercelli a revenit doar sicriul cu trupul său neînsufleţit. Când sicriul a fost aşezat în mijlocul bisericii, deodată toate lumânările şi candelele s-au aprins de la sine. Faptul a fost considerat cu atât mai miraculos cu cât în zilele precedente se încercase de mai multe ori să se aprindă toate lumânările, dar nu s-a reuşit. Era împlinirea promisiunii făcute de sfântul Gherman de a contribui la înfrumuseţarea ceremoniei de sfinţire a bisericii.

Sfântul Albin, episcop de Angers, este unul dintre sfinţii cei mai populari ai Evului Mediu, îndeosebi în părţile nordice ale Europei. S-a născut la Vannes, în Franţa, dintr-o familie nobilă în jurul anului 470. Pentru a fi primit în mănăstirea din Tincillac, a renunţat la titlul de nobil şi la moştenirea bogată ce-i revenea din partea părinţilor. Cu toate că din adâncul inimii dorea să rămână necunoscut, faima calităţilor sale umane şi religioase îl aducea permanent în atenţia tuturor. În anul 504 a fost ales abate, şi, timp de douăzeci şi cinci de ani a îndeplinit această misiune, până când, în anul 529, din ascultare faţă de Sfântul Părinte Papa, a primit să fie episcop de Angers. Cu mult zel, dar şi cu deosebită fermitate şi prudenţă.

A murit la 1 martie 550. La numai şase ani după moarte, renumele lui de sfinţenie tot mai strălucitor i-a îndemnat pe credincioşi să îi dedice o biserică în oraşul Angers, unde au fost depuse şi rămăşiţele sale pământeşti.

Rugăciune

Dumnezeule, lumina credincioşilor şi păstorul sufletelor, care l-ai aşezat în Biserică pe sfântul episcop Albin, spre a păstori prin cuvânt oile tale şi a le călăuzi cu exemplul său, dă-ne harul, ca, prin mijlocirea lui, să păstrăm credinţa pe care ne-a împărtăşit-o şi să urmăm calea pe care ne-a arătat-o. Amin. 

29 februarie: Sfântul Augustin Chapdelaine, preot martir

S-a născut în localitatea La Rochelle, în Franța, la 6 ianuarie 1814, într-o familie de țărani. A fost hirotonit preot în 1843 prima lui misiune fiind aceea de vicar și apoi de paroh în satul numit Boucey. 

În 1851 a fost primit în noviciatul Institutului Misiunilor Străine din Paris, iar la 29 aprilie 1852 s-a îmbarcat la Anvers destinat fiind să ajungă în misiunea chineză din Kuang-Si. Pentru o perioadă de trei ani s-a oprit pentru o perioadă de acomodare și pentru a învăța limba la Ta-Chan, în apropierea frontierei.

În 1855 a putut să intre în Kuang-Si unde a început de îndată apostolatul, parcurgând teritoriul în lung și în lat. În scurt timp neofiții ajunseră la circa două sute de persoane. Un anume Pé-San, o persoană cu moravuri corupte, aflând că o femeie pe care el o sedusese se convertise la creștinism, a denunțat prezența misionarului la mandarinul din Sy-Lin-Hien, un dușman declarat al creștinilor, acuzându-l că provoacă revoltă în rândul poporului, cauzând dezordine.

La 25 februarie 1856 părintele Chapdelaine a fost arestat, interogat, torturat și condamnat. A murit decapitat la 29 februarie.

Rugăciune

Dumnezeule, prin a cărui îndurare nespusă sfântul Augusto Chapdelaine a vestit neamurilor bogăţiile de necuprins ale lui Cristos, iar la sfârșit s-a învrednicit de coroana martiriului, dă-ne harul, ca, prin mijlocirea lui, să creştem în cunoaşterea ta şi, aducând roade prin fapte bune, să umblăm cu credinţă înaintea ta, după adevărul evangheliei. Amin. 

28 februarie: Sfântul Roman, abate

După cum este cunoscut, viaţa monahală a început în părţile de răsărit ale Bisericii. Sfântul Atanaziu, trimis de mai multe ori în exil, a făcut cunoscută şi în Occident această formă de viaţă spirituală, şi datorită lui, în secolul al IV-lea începe şi în această parte a Europei promovarea vieţii mănăstireşti, care avea să aducă roade în viaţa spirituală şi chiar în promovarea culturii. E destul să îl amintim pe sfântul Benedict.

Prima mănăstire în Galia s-a ridicat în anul 371, prin străduinţele sfântului Martin din Tours. Apoi a urmat o neaşteptată înflorire de case mănăstireşti: într-una dintre ele, la Ainay, aproape de Lyon, îl găsim în secolul al V-lea şi pe monahul Roman (născut în jurul anului 390).

Nefiind mulţumit de simpla respectare a regulii aspre care se păstra în mănăstire, cu permisiunea abatelui, Roman şi-a luat un exemplar din Sfânta Scriptură şi uneltele de lucru pe spate şi s-a afundat într-o regiune neexplorată a munţilor Jura. I s-a pierdut urma. Un an mai târziu, fratele său, Lupicinus, rămas văduv, a reuşit să îi descopere chilia şi a venit să i de alăture, împreună cu alţi bărbaţi. Roman şi Lupicinus au făcut loc pentru noii veniţi construind o primă mare mănăstire la Condat, şi a doua la Leuconne. Mai târziu li s-a alăturat şi o soră a lor, pentru care au construit o a treia mănăstire, nu prea departe, mănăstire numită La Beaume.

Cei doi fraţi împărţeau în perfectă armonie conducerea noilor comunităţi. Temperamentele lor diametral opuse se completau unul pe altul: Roman era un spirit tolerant, înclinat spre mărinimie, în timp ce Lupicinus era auster, necruţător şi cerea ca regula să fie respectată întocmai. Astfel, după strângerea unei recolte excepţionale, deoarece călugării trecuseră peste normele aspre ale cumpătării, a poruncit să fie aruncate în apă proviziile şi la masă să se servească o singură farfurie cu orez fiert. Doisprezece dintre călugări nu au rezistat la această severitate şi au părăsit conventul: Roman a alergat în urma lor şi cu lacrimi în ochi i-a rugat să se întoarcă înapoi... Bunătatea lui a triumfat şi în această ocazie.

Altă dată, în timpul unui pelerinaj la mormântul sfântul Mauriţiu la Geneva, pelerinaj făcut împreună cu un călugăr al său, sfântul Palade, găsindu-şi adăpost peste noapte într-o cabană unde se ascundeau doi leproşi săraci, Roman nu s-a sfiit să îi îmbrăţişeze frăţeşte. În dimineaţa următoare, cele două epave umane au constatat că erau complet vindecaţi, şi au alergat în cetate să povestească cele întâmplate. Şi alte minuni s-au întâmplat în timpul acelui pelerinaj.

După acest moment, blândul şi evlaviosul Roman s-a întors definitiv la singurătatea lui din Condat, unde a trecut la cele veşnice în anul 463.

Rugăciune

Dă-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca, în mijlocul acestei lumi schimbătoare, să ne întoarcem cu toată inima spre cele cereşti şi să ne orânduim viaţa după evanghelia ta, aşa cum ne-ai învăţat prin exemplul sfântului abate Roman. 

27 februarie: Sfântul Gabriel al Maicii Îndurerate, călugăr

Sfântul Gabriel s-a născut la Assisi, în ziua de 1 martie 1838. În aceeaşi zi a fost botezat şi i s-a pus numele de Francisc. La Assisi a locuit puţin timp, deoarece tatăl său, Sante Possenti, guvernator în Statul Pontifical, a îndeplinit unele însărcinări în diferite localităţi, până când în 1841 s-a stabilit definitiv în oraşul Spoleto. Francisc şi-a făcut pregătirea intelectuală la Fraţii Şcolilor Creştine şi apoi la iezuiţi, sub îndrumarea cărora a rămas până la vârsta de 18 ani, când a luat hotărârea de a intra în ordinul pasioniştilor.

Primit în casa de noviciat la Morrovale, în ziua de 21 septembrie 1856, a îmbrăcat haina religioasă şi şi-a luat numele de Gabriel al Maicii Îndurerate. După un an de zile, a depus profesiunea religioasă după care și-a început studiile filosofice. La 10 iulie 1859, împreună cu câţiva confraţi, sosea la Isola del Gran Sasso. A fost ultima etapă a trecerii lui pe acest pământ: după mai puţin de trei ani, la 27 februarie 1862, sufletul său curat părăsea locuinţa lui trecătoare.

De la el ne-au rămas puţine însemnări scrise: un caiet cu note de şcoală, cu versuri latineşti şi poezii italieneşti, o mică culegere de gânduri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în legătură cu Maica Domnului şi vreo patruzeci de scrisori, din care se răspândeşte parfumul unei deosebite devoţiuni către Fecioara Îndurerată. Paradisul meu, scrie el, sunt durerile scumpei mele Mame. Nimic excepţional nu apărea în exterior din bogăţia interioară a sufletului său şi din totala dăruire de sine lui Dumnezeu şi Preacuratei, dăruire pe care o realiza în fidelitatea absolută faţă de Regula mănăstirească, într-un profund spirit de rugăciune şi de penitenţă.

Actele procesului de beatificare evidențiază faptul că sfințenia sa a fost trăită în simplitate și fidelitate față de Regula pe care a profesat-o și față de amintirea Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos. Este amintită de asemenea devoțiunea sa deosebită față de Preacurata Fecioară Maria Îndurerată. A fost declarat sfânt în anul 1920.

În 1926, Papa Pius al Xl-lea l-a numit copatron al Acţiunii Catolice. Astăzi Sfântul care surâde cucerește mulți tineri datorită pietății și a simplității sale, fapt pentru care este declarat protectorul tinerilor catolici.

Rugăciune

Dumnezeule, prin darul tău, sfântul Gabriel al Maicii Îndurerate a stăruit în urmarea lui Cristos cel sărac şi smerit. Te rugăm, dăruieşte-ne, prin mijlocirea lui, harul, ca, înaintând cu fidelitate în chemarea noastră, să putem ajunge la acea desăvârşire pe care ne-ai arătat-o în Fiul tău. Amin. 

26 februarie: Sfântul Alexandru, episcop

Unul dintre cei mai importanți apărători ai ortodoxiei credinței creștine împotriva ereziei ariane este sfântul sărbătorit astăzi, patriarhul Alexandru. S-a născut în jurul anului 250.

Om cu o cultură profundă, plin de zel şi bunătate, în anul 313 Alexandru a fost ales să ocupe importantul scaun patriarhal din Alexandria Egiptului. Se pare că însuşi Arie, sfinţit preot de către Patriarhul Achilla (+313) la propunerea lui Alexandru, a fost unul dintre susţinătorii săi în alegeri.

Patriarhul nou ales, în vârstă de peste 60 de ani, şi-a îndreptat atenţia în primul rând asupra formării şi alegerii clericilor dintre oameni care dovedeau prin viaţa lor virtuţile necesare. Tot el a iniţiat construirea bisericii sfântul Theonas, cea mai mare din oraş. Dar numele său va rămâne legat de construirea acelui mare zid de apărare a dreptei credinţe, la Conciliul din Niceea, împotriva revărsării valului de erezii propagate de unul dintre preoţii săi, Arie. Acesta poate fi considerat un precursor al metodelor publicitare moderne: pentru a-şi răspândi teoriile sale (incomunicabilitatea lui Dumnezeu către creaturi, poziţia subordonată şi intermediară a lui Cristos între Dumnezeu şi lume, negarea adevărului că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl), Arie a recurs la cântecele pe care poporul le cânta fără să observe greşelile care le cuprindeau. Alexandru a încercat să îl readucă pe calea cea dreaptă cu blândeţe şi în mod părinteşte, dar văzând că orice încercare este inutilă, sfântul patriarh a propus convocarea unui sinod local de episcopi, care a examinat şi a respins tezele lui Arie. Arie s-a supus şi a reapărut în Palestina, unde a reuşit să se prezinte ca fiind nedreptăţit şi prigonit, şi a încercat să îl discrediteze pe Alexandru. În această dispută s-a amestecat însuşi împăratul Constantin, care, puţin cunoscător în probleme teologice, a sfârşit prin a lovi şi în dreapta şi în stânga: Alexandru şi Arie au fost mustraţi în aceeaşi măsură. Neînţelegerea nu putea lua sfârşit în acest fel, şi atunci Constantin, la insistenţele lui Alexandru, a convocat Conciliul Ecumenic la Niceea, în Bitinia, în anul 325.

În această primă mare adunare ecumenică, alături de Alexandru, acum bătrân şi bolnav, îl găsim pe energicul diacon Atanaziu, care îi va urma în scaunul episcopal şi va duce lupta până la capăt. Alexandru a fost primit în triumf la întoarcerea sa în Alexandria, unde a început să lucreze la vindecarea rănilor produse de erezie. Cinci luni mai târziu îşi dădea obştescul sfârşit. Data este nesigură, dar ziua de 26 februarie 328 este susţinută de cele mai multe documente.

Rugăciune

Te rugăm cu umilinţă, Dumnezeule atotputernic, ca, prin mijlocirea sfântului episcop Alexandru, să înmulţeşti în noi darurile tale şi să orânduieşti timpurile noastre în pace. Amin.