28 februarie: Sfântul Roman, abate

După cum este cunoscut, viaţa monahală a început în părţile de răsărit ale Bisericii. Sfântul Atanaziu, trimis de mai multe ori în exil, a făcut cunoscută şi în Occident această formă de viaţă spirituală, şi datorită lui, în secolul al IV-lea începe şi în această parte a Europei promovarea vieţii mănăstireşti, care avea să aducă roade în viaţa spirituală şi chiar în promovarea culturii. E destul să îl amintim pe sfântul Benedict.

Prima mănăstire în Galia s-a ridicat în anul 371, prin străduinţele sfântului Martin din Tours. Apoi a urmat o neaşteptată înflorire de case mănăstireşti: într-una dintre ele, la Ainay, aproape de Lyon, îl găsim în secolul al V-lea şi pe monahul Roman (născut în jurul anului 390).

Nefiind mulţumit de simpla respectare a regulii aspre care se păstra în mănăstire, cu permisiunea abatelui, Roman şi-a luat un exemplar din Sfânta Scriptură şi uneltele de lucru pe spate şi s-a afundat într-o regiune neexplorată a munţilor Jura. I s-a pierdut urma. Un an mai târziu, fratele său, Lupicinus, rămas văduv, a reuşit să îi descopere chilia şi a venit să i de alăture, împreună cu alţi bărbaţi. Roman şi Lupicinus au făcut loc pentru noii veniţi construind o primă mare mănăstire la Condat, şi a doua la Leuconne. Mai târziu li s-a alăturat şi o soră a lor, pentru care au construit o a treia mănăstire, nu prea departe, mănăstire numită La Beaume.

Cei doi fraţi împărţeau în perfectă armonie conducerea noilor comunităţi. Temperamentele lor diametral opuse se completau unul pe altul: Roman era un spirit tolerant, înclinat spre mărinimie, în timp ce Lupicinus era auster, necruţător şi cerea ca regula să fie respectată întocmai. Astfel, după strângerea unei recolte excepţionale, deoarece călugării trecuseră peste normele aspre ale cumpătării, a poruncit să fie aruncate în apă proviziile şi la masă să se servească o singură farfurie cu orez fiert. Doisprezece dintre călugări nu au rezistat la această severitate şi au părăsit conventul: Roman a alergat în urma lor şi cu lacrimi în ochi i-a rugat să se întoarcă înapoi... Bunătatea lui a triumfat şi în această ocazie.

Altă dată, în timpul unui pelerinaj la mormântul sfântul Mauriţiu la Geneva, pelerinaj făcut împreună cu un călugăr al său, sfântul Palade, găsindu-şi adăpost peste noapte într-o cabană unde se ascundeau doi leproşi săraci, Roman nu s-a sfiit să îi îmbrăţişeze frăţeşte. În dimineaţa următoare, cele două epave umane au constatat că erau complet vindecaţi, şi au alergat în cetate să povestească cele întâmplate. Şi alte minuni s-au întâmplat în timpul acelui pelerinaj.

După acest moment, blândul şi evlaviosul Roman s-a întors definitiv la singurătatea lui din Condat, unde a trecut la cele veşnice în anul 463.

Rugăciune

Dă-ne, te rugăm, Doamne, harul, ca, în mijlocul acestei lumi schimbătoare, să ne întoarcem cu toată inima spre cele cereşti şi să ne orânduim viaţa după evanghelia ta, aşa cum ne-ai învăţat prin exemplul sfântului abate Roman.