Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze. (Lc 9,23)
Parcurgând drumul nostru obișnuit zilnic simțim uneori și puțină oboseală din cauza drumului sau avem poate momente de ezitare ori chiar de dezorientare. De aceea avem nevoie să ne oprim din drum și să ne reorientăm.
Să ne îndreptăm privirea spre fragmentul de la început din Evanghelia după sfântul Luca. Isus transmite celor care doresc să îl urmeze că e nevoie să își poarte mereu crucea după ce au renunțat întru totul la sine. Simplu? Greu? Imposibil? Interesant?
Trăim cu toții în lume, dar să nu uităm că nu aparținem lumii. Suntem călători și oaspeți aici. Locul nostru e în altă parte. Acolo ne îndreptăm. Totuși nu putem face abstracție de lumea în care trăim, de influiența ei asupra noastră, de datoria noastră față de ea, de rolul nostru. Modalitatea lumii de a gândi și de a acționa ne atinge. Lumea dorește să îi aparținem cu totul. Însă noi nu îi aparținem ci din contră suntem atât de diferiți!
Dacă vrea cineva să vină după mine…
Pentru a-l urma pe Cristos ni se cere o alegere conștientă, dăruire totală și o renunțare bucuroasă la sine pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să se prezinte celor care nu îl cunosc.
Crezi că trebuie să fii preot sau persoană consacrată lui Dumnezeu pentru a împlini aceasta? Oare un tânăr elev, student, tată sau mamă nu îl poate arăta altora pe Dumnezeul în care se încred? Dacă te încrezi cu adevărat în El nu prea ai cum să nu arăți asta!
Un tânăr mergând la un părinte din deșert a întrebat cum poate să renunțe la lume. I s-a răspuns că nu trebuie să își facă griji în această privință pentru că cel care îl urmează pe Isus nu este iubit de lume; aceasta îl respinge.
Aceasta e o dificultate greu de suportat uneori! Știți vreun om care dorește să fie disprețuit, respins, izolat, ironizat și să se complacă în astfel de atitudini? A trăi ceea ce propune Evanghelia nu e prea atractiv în unele momente…
Mentalitatea lumii e aproape de noi? Relațiile cu propria persoană, cu părinții, cu prietenul, nu sunt ele trecute prin sita ei? De câte ori folosim exprimări de genul: ăsta e mersul!, nu mai e ca pe vremea…, e la modă acum!... Și atunci ne conformăm și noi.
Iar când vine vorba de apropierea de Domnul se petrec altele… E duminică. Merg la biserică pentru că așa se face; merg cu părinții… E un botez, e o căsătorie… tradiție…
Oare… Acum e momentul să fac o alegere. Să mă întâlnesc cu Cineva! Cu cel care dăruiește… cu adevărat! Și nu doar bani sau influiență.
Într-o biserică a fost reprezentată scena nașterii acoperită de umbra crucii. O relație tulburătoare? Crudă? Neplăcută? Fără speranță? Un copil angelic se naște pentru a muri pe cruce… Asta e viața unui om? La asta suntem chemați?
Crucea, jertfa, suferința nu sunt privite cu disperare de un creștin pentru că au valoare înaintea lui Dumnezeu. Crucea nu aduce bucurie prin ea însăși. Asta nu s-a înțeles de când a fost considerată scandal și nebunie. Ucenicul, cel care vrea să îl urmeze pe Isus, acceptă crucea ca să o poarte până la capăt cu pace pentru că privește la cel care creează, iubește, iartă!
Mai mult, un ucenic al Domnului își trăiește călătoria în mod activ. Ceea ce întâlnește pe cale nu primește pentru că nu are de ales și pentru că dorește să împlinească. Ucenicul este activ căutând în fiecare clipă să se apropie de idealul lui, Învățătorul, Isus Cristos!
Un moment esențial în viața unui ucenic este acela de a se întreba despre sine, despre Învățător, despre ideal.
Învățătorul este cel care conduce spre ideal. Cel care folosind unele unelte curăță terenul de cele nefolositoare pentru a planta acele lucruri care aduc rod. Acțiunea lui însă e întărită de propriul exemplu.
Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze. (Lc 9,23)
Acesta este exemplul său! Nu trimite doar pe ucenici cu crucea în spate ci el e primul. Coborând la noi se despoaie de propria slavă, se așează pe așternut de paie, printre oameni cu renume nu tocmai bun (ciobanii), crește ascultător, în sărăcie, apoi săvârșește faptele de iubire adresate oamenilor de Dumnezeu fără să fie apreciate și bine primite, iar apoi își încununează misiunea cu jertfă, umilire, durere, moarte.
La aceasta ne cheamă Învățătorul… Ne cheamă la faliment?
Cei care rămân fără speranță se opresc aici. Ei nu reușesc să vadă mai departe. Alții nu îndrăznesc să se încreadă total și se blochează târâindu-se printre două drumuri diferite. Bâjbâind fără convingere sunt bătuți într-o parte și alta de vânt și ajung să se rătăcească.
Acum vă anunț că s-a întâmplat un fapt deosebit! Cristos a înviat! Misterul crucii nu a rămas blocat în întunericul morții ci a fost încununat cu lumina învierii.
Aceasta e bucuria ucenicului care își poartă crucea. Cel care își duce crucea nu o târăște ci cu hotărâre o poartă în ființa sa căci își găsește tăria privind spre învierea lui Cristos care îi este lui însuși profețită.
Sper ca nu te-ai speriat de frig!
