04 mai 2010

Trăirea jertfei liturgice în primul veac

Potrivit mandatului lui Cristos, Biserica a celebrat necontenit Euharistia ca sacrament permanent al Noului Testament. Luminată de credinţă şi condusă de Spiritul Domnului, Biserica apostolică, care primise porunca: „Faceţi aceasta în amintirea mea”(Lc 22,19b), ca memorial al persoanei şi al operei sale, cunoaşte, practică, celebrează şi predică ritul euharistic imediat după Rusalii. Atât evangheliştii, cât şi Faptele Apostolilor ne vorbesc clar despre un cult în sensul propriu al cuvântului, despre cultul euharistic instituit de Isus în ajunul morţii sale şi practicat de creştini[1].

În acest material vom face o mică incursiune în perioada apostolică. Pentru aceasta ne vom folosi de câteva izvoare din afara scrierilor sacre ale Noului Testament. Considerând importanţa Euharistiei şi aspectului său de continuitate vom încerca să privim momentul Bisericii primare care a păstrat şi a îndeplinit cu fidelitate porunca Mântuitorului de a celebra jertfa sa minunată în amintirea sa (Lc 22,19).


Termenul liturgie

Istoria acestui cuvânt folosit în sens exclusiv cultual ne demonstrează că a primit semnificaţie diversă după diferitele epoci istorice.

Termenul liturigie provine din greaca clasică. Cuvântul grec leitourghía (verbul: leitourghéin; substantivul persoanei leiturghós) derivă din compoziţia cuvântului laós – ionic şi atic leós – ( = poporul) şi din ergon ( = lucrare). Tradus în mod literal leitourghía semnifică aşadar serviciu în favoarea poporului sau serviciu în mod direct făcut pentru binele comun.

În elenism
Sensul originar şi fundamental al cuvântului leitourghía dacă într-un sens mai restrâns, la popoarele elenistice, pentru a desemna un serviciu cu totul determinat de legi sau uzanţe, în beneficiul colectivităţii din partea cetăţenilor mai înstăriţi, care dăruiesc merituos patriei. Erau diverse tipuri de liturgie: pregătirea corului în teatrul vechi, armamentul unei nave, primirea unui trib cu ocazia sărbătorilor naţionale, etc. Mai târziu, în mod special în Egipt cu acest cuvânt se înţelege o oarecare prestaţie publică de serviciu şi din secolul al II-lea înainte de Cristos chiar serviciul cultual îndeplinit de persoane însărcinate la aceasta.

În Vechiul Testament
În Vechiul Testament (după versiunea greacă a LXX, aproximativ între 250-150 Î.C.) termenul este folosit pentru a indica serviciul cultual al templului prestat de preoţi şi leviţi. Leitourghía, aşadar este un cuvânt tehnic aplicat cultului public şi oficial, realizat de o determinată categorie de persoane, diferit de cultul privat îndeplinit de popor pentru care aceeaşi traducere a LXX rezervă cuvintele latréia şi douléia (adorare, onorare).

Trebuie să notăm că termenul de leitourghía, pe care LXX l-a introdus în lexicul religios al iudaismului elenistic, era în mod particular adaptat să exprime caracteristicile ministerului cultual al Israelului poartă, de fapt, semnificaţiile: funcţie publică şi conexat cu o singură solemnitate, prestare cu scopul utilităţii generale, însărcinare rezervată celui ce în mod formal este investit[2].

Dacă în scrierile Noului Testament nu apare termenul de leitourghía şi derivaţiile legate de cultul creştin, cu excepţia Fap 13,2, este în mod probabil pentru că termenii în chestiune erau prea mult legaţi de preoţia levitică a Vechiului Testament, minister care pierde propria raţiune de a fi în noua situaţie creată de Cristos. Pe de altă parte, Noul Testament evită să folosească termeni rituali pentru a desemna locul de cult, temple sacre, rituri, lucruri şi persoane sacre. În schimb se serveşte în mod frecvent de vocabularul cultual (cult, sacrificiu, victimă, ş.a.) pentru a desemna obiceiuri şi lucruri care în opinia comună sunt profane.

Nu suntem în faţa unui capriciu lincvistic, dar a unei precise intenţii: în sens ritual leitourghía este rezervată numai cultului iudaic oficial (Cfr. Lc 1,23; Ev 8,2.6; 9,21; 10,11); când însă vocabularul este aplicat experienţei creştine desemnează în particular existenaţa ca şi cult spiritual (Cfr. Rom 15,16; Fil 2,17).

Izvoarele istorice ale liturghiei în perioada apostolică
Scrierile de la sfârşitul secolului întâi al erei creştine şi cele de la începutul secolului al doilea ne oferă mărturii şi amănunte care ne explică mai în amănunt liturghia din epoca apostolică.

Izvoarele de care ne vom folosi pentru acest studiu vor fi:
a) Învăţătura celor doisprezece Apostoli (Didach twn Apostolon), care a fost scrisă pe la 80-100 d.C.;
b) Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, care datează de prin anii 96-98 d.C.;
c) Epistola atribuită lui Barnaba, scrisă în timpul lui Nerva (probabil între anii 96-98 d.C.);
d) Epistolele Sfântului Ignaţiu din Antiohia (+107-110 d.C.);
e) Epistola Sfântului Policarp către Filipeni, scrisă imediat după moartea Sfântului Ignaţiu, adică între anii 107-110 d.C.


Liturghia duminicală, un uz absolut general

Constatăm în perioada apostolică existenţa unei zile liturgice prin excelenţă, în care se celebra Euharistia aceasta fiind în general duminica.

„Adunându-vă în fiecare Duminică a Domnul (kata de kuriakhn de kuriou sunacqentej), frângeţi pâine şi mulţumiţi (faceţi euharistia: klasate arton kai eucaristhste), după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele, pentru ca jertfa voastră să fie curată”[3].

Prin urmare, îndată după sfinţii apostoli şi înainte de a se încheia primul veac creştin, era un uz general săvârşirea liturghiei într-o anumită zi a săptămânii, care este desemnată cu denumirea ei creştină: Duminica (ziua Domnului).

În epistola atribuită lui Barnaba se spune: Noi serbăm în bucurie ziua a opta, în care Isus a înviat din morţi[4].

Epistola lui Pliniu cel Tânăr confirmă categoric existenţa unei zile determinate pentru cult, la creştini. Raportând împăratului Traian informaţiile obţinute de la apostolii anchetaţi Pliniu spunea: „ei susţin că toată greşeala şi vina lor constă în aceea că aveau obiceiul să se adune într-o zi fixă – stato die – înainte de ziuă – ante lucem, că intonau alternativ un imn lui Cristos ca unui zeu, că se legau cu jurământ să nu făptuiască nici o crimă, nici un furt, nici o tâlhărie, nici adulter, să nu-şi calce făgăduiala, să nu refuze a înapoia ceea ce au primit. După aceea, se despărţeau pentru a se aduna din nou, pentru a lua împreună o hrană (cibum), de altfel obişnuită şi nevinovată. Ei zic că au încetat de a mai face aceasta, în urma edictului meu, prin care interzisesem întâlnirile particulare, conform poruncii tale”[5].

Rezultă de aici, deci, că pentru cultul creştin, pentru Euharistie sau pentru imnul adresat lui Cristos ca unui zeu şi pentru a doua întâlnire nu erau consacrate toate zilele ci numai o anumită zi fixată. Această zi fixată pentru liturghia euharistică era ziua a opta, precum o numeşte Pseudo-Barnaba, în raport cu săptămâna iudaică, adică duminica, cum o menţionează şi Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în legătură cu evenimentul învierii, pe care îl comemorează.


Rugăciunea particulară zilnică şi condiţiile externe ale oficiului liturgic

Momentele de cult ale Bisericii în acest timp nu se reducea numai la Liturghia euharistică de duminică. Învăţătura celor doisprezece Apostoli, pe lângă alte instrucţiuni, cuprinde în capitolul VIII dispoziţii pentru o rugăciune zilnică, deosebită de euharistie.

„Zilele voastre de post să nu fie aceleaşi cu ale făţarnicilor, căci ei postesc lunea şi joia, iar voi să postiţi miercurea şi vinerea. Nici nu vă rugaţi ca făţarnicii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia sa, aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri ci nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel rău, că a ta este puterea şi slava în veci. De trei ori pe zi să vă rugaţi aşa”[6].

Nu este greu să vedem oglindindu-se în acest fel de recomandare a rugăciunii zilnice un aşezământ apostolic pentru rugăciune, „rânduit paralel cu cele trei ore iudaice existente atunci, sau după tipul lor”[7]. Cele trei momente ale rugăciunii iudeilor în acea vreme erau: Şacharith, îndată după răsăritul soarelui, Minchah, după prânz, şi Abrith, în pragul nopţii. Pentru momente de ordin practic însă iudeii din diferite părţi spuneau laolaltă pe cea de-a doua şi pe cea de-a treia afară de ziua sâmbetei şi de zilele de sărbători, reducându-se astfel momentele rugăciunii la două: dimineaţa şi seara. Sfinţii Apostoli, pentru a-i sustrage pe creştini de sub influenţa sinagogii rânduiseră ore paralele de rugăciune, dar cu conţinut creştin, precum se vede din recomandarea rugăciunii domneşti[8].

Rugăciunea zilnică de trei ori, recomandată în Învăţătura celor doisprezece Apostoli, a rămas foarte timpuriu o rugăciune privată, în locul adunărilor zilnice pentru rugăciune, obişnuite ala început în comunitatea creştină din Ierusalim, dimineaţa şi seara.

Persecuţia lui Nero a impus creştinilor un spirit de prudenţă:
a) renunţarea la adunările zilnice pentru cult şi
b) resemnarea la rugăciunea particulară prevăzută mai înainte şi la serviciul euharistic săptămânal de duminică.

Liturghia creştină se oficia în timpul nopţii precum rezultă din pasajul deja citat din epistola lui Pliniu către Traian. Interpretarea acestui pasaj însă ridică oarecare greutăţi, când este vorba de precizări. Apostaţii anchetaţi nu vor fi descris în amănunt cultul creştin, apoi se poate pune problema dacă s-a înţeles pe deplin declaraţiile lor de către un funcţionar păgân, neiniţiat în cele creştine. Se poate reţine însă cu siguranţă două momente: în primul se cântau imnuri de laudă lui Cristos, urma o despărţire, în urma unui angajament solemn pentru o viaţă morală, după care se înapoiau spre a lua o masă comună.


Concluzie

Creştinii celebrează Euharistia încă de la începutul Bisericii şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul istoriei Bisericii, datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului, pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24-25).

Scurta mea cercetare a dorit să sublinieze doar câteva aspecte ale trăirii liturgiei din primul veac. Desigur ea nu se prezenta în acele timpuri într-o formă foarte organizată şi foarte unitară aşa cum o găsim astăzi. Cu siguranţă momentele ei urmăreau o structură ce provenea de la Cristos însuşi însă celelalte elemente care o însoţeau proveneau din cultura şi trăirea proprie a credinţei trăită pe deplin de creştinii din acele timpuri.


Bibliografie

Augé Matias, Liturgia, Paoline, Milano 1992.
Didachè. La doctrine des douze Apôtres = SChr 248 (Paris 1978), ed. Rordorf W. – Tuilier A..
Épître de Barnabé = SChr 172 (Paris 1971), ed. Prigent P. – Kraft R.
Ferenţ Eduard, Euharistia. Sacramentul Sacrificiului lui Cristos, Iaşi 1996.
Gueranger Dom Prosper, Institutions liturgiques, Iied., Paris 1878.
Scrierile Sfinţilor Părinţi Apostolici, vol.I, de pr. I. Mihălcescu, Ec. Mt Pâslaru şi Ec. G. N. Niţu, Chişinău 1927.
Vintilescu Petre, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Nemira, Bucureşti 2001.

Note

[1] Cf. Pr. Dr. Eduard Ferenţ, Euharistia. Sacramentul Sacrificiului lui Cristos, Iaşi 1996, 53.
[2] Cf. Matias Augé, Liturgia, Paoline, Milano 1992, 12.
[3] Didachè. La doctrine des douze Apôtres = SChr 248 (Paris 1978), ed. Rordorf W. – Tuilier A.: XIV,1.
[4] Épître de Barnabé = SChr 172 (Paris 1971), ed. Prigent P. – Kraft R.: XV,9.
[5] Pliniu, Epist. X, c.96 (97), citat în Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Nemira, Bucureşti 2001, 41.
[6] Scrierile Sfinţilor Părinţi Apostolici, vol.I, de pr. I. Mihălcescu, Ec. Mt Pâslaru şi Ec. G. N. Niţu, Chişinău 1927, 97.
[7] Dom Prosper Gueranger, Institutions liturgiques, Iied., Paris 1878, 3.
[8] Cf. Pr. Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Nemira, Bucureşti 2001, 43.

Des coeurs qui se rencontrent