31 decembrie: Sfânta Ecaterina Labouré, fecioară

Numele Sfintei Ecaterina este strâns legat de medalia miraculoasă cunoscută şi purtată cu pietate de către mulţi credincioşi ai Bisericii Catolice, ca simbol al iubirii Preacuratei Fecioare Maria faţă de ei şi al încrederii lor în ocrotirea Mamei Cereşti. Forma, înscrisul şi semnele de pe această medalie au fost transmise de către Maica Domnului în timpul unor viziuni către Ecaterina Labouré, pe atunci călugăriţă novice în Mănăstirea surorilor Sfântului Vincenţiu de Paul de pe strada du Bac din Paris. Arătările au avut loc la 18 şi 19 iulie din anul 1830, precum şi la 27 noiembrie din acelaşi an. Ecaterina le-a transmis superiorilor bisericeşti viziunea avută şi dorinţa exprimată de Fecioara Neprihănită. Ca de obicei în asemenea situaţii, autoritatea a fost foarte rezervată, dar, analizând lucrurile sub toate aspectele, în anul 1832, a permis ca medalia să fie turnată şi multiplicată. Răspândirea ei a produs o neaşteptată reanimare a credinţei în rândurile credincioşilor. Un val de convertiri şi de vindecări neobişnuite a făcut să fie numită medalia miraculoasă.

O impresie extraordinară a produs îmbrăţişarea religiei catolice de către bancherul de religie mozaică Alfons Ratisbone, în urma unei totale transformări sufleteşti petrecute la 20 ianuarie 1842, pe când însoţea un prieten în biserica Sant’Andrea delle Fratte din Roma. El însuşi, precum şi toţi cunoscuţii au atribuit această schimbare Medaliei miraculoase pe care o purta la el, din complezenţă faţă de o familie catolică cu care era prieten. Istorisindu-se favorurile spirituale obţinute prin Medalia miraculoasă, foarte puţini se mai gândeau la sufletul ales prin care Preacurata Fecioară Maria oferise acest dar.

Ecaterina Labouré s-a născut la 2 mai l806, fiind al optulea copil al unei familii de mici proprietari din Bourgogne (Franţa). Când ea avea şase ani, mama lor a murit şi copiii au rămas în grija tatălui şi a unei surori mai mari. În 1818, această soră a intrat în mănăstirea Fiicelor Carităţii a sfântului Vincenţiu de Paul, urmând ca Ecaterina să preia conducerea treburilor casnice. După ce toţi copiii şi-au făcut o situaţie, Ecaterina a cerut să fie primită şi ea în liniştitul colţ de pe strada du Bac, nr. 140. Era în aprilie 1830. În noaptea de 18 spre 19 iulie, i s-a arătat Fecioara Preacurată. Ea a căzut în genunchi, şi-a sprijinit mâinile de genunchii preafrumoasei Doamne şi au întreţinut o convorbire îndelungată. Pentru Ecaterina a fost cea mai dulce clipă, pe care ar fi voit să o păstreze în taina sufletului său.

La 7 noiembrie, Preacurata Fecioară Maria i se arată din nou şi-i cere insistent să intervină pentru răspândirea medaliei ce va deveni Medalia Miraculoasă. Când superioara mănăstirii şi autoritatea bisericească au luat cunoştinţă de cele întâmplate, au dispus ca Ecaterina să fie trimisă în căminul de bătrâni Hospice d'Enghien (Paris), ca soră îngrijitoare, pentru a-i pune la încercare sinceritatea şi virtutea. Aici, timp de 45 de ani, a slujit cu bunătate şi dăruire, fără a vorbi despre viziunile avute, lăsând în urma ei parfumul ceresc al unui suflet curat şi întotdeauna senin.

A murit la 31 decembrie 1876, la fel de senină ca şi în tot timpul vieţii sale, fericită că merge să-i întâlnească pe Domnul nostru, pe Mama lui iubită şi pe sfântul Vincenţiu.

Rugăciune

O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine, și pentru cei care nu aleargă, dar mai ales pentru dușmanii Bisericii și pentru cei care ți s-au încredințat ție! Amin. 

31 decembrie: Sfântul Silvestru I, papă

Despre sfântul Silvestru I, papă, se cunosc foarte puţine date în afară de faptul că a condus Biserica Romei de la anul 314, ca urmaş al sfântului Melhiade, şi până la anul 335. Un pontificat de lungă durată, care a mers în paralel cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanţă pentru Biserică. Prin Edictul da la Milano (312), persecuţiile au luat sfârşit şi s-a început organizarea vieţii bisericeşti, operă la care Constantin cel Mare a avut o contribuţie însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiţie romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinităţii, prin urmare, şi al Dumnezeului creştinilor, şi, ca atare, îi revine dreptul să supravegheze Biserica. El nu a renunţat niciodată să folosească titlul de Pontifex Maximus. Papa Silvestru I a dovedit o înţelegere adâncă a lucrurilor şi o viziune largă, respectând bunele intenţii ale împăratului faţă de credinţa creștină şi acceptând iniţiativele luate de el.

Constantin cel Mare, şi nu papa Silvestru, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa, şi în anul 325, primul Conciliu Ecumenic din istorie, la Niceea, în Bitinia, locuinţa de vară a împăratului. La acest prim conciliu ecumenic, Silvestru nu a putut lua parte din pricina vârstei sale înaintate, dar i-a trimis ca reprezentanţi pe episcopul Osius din Cordoba şi doi preoţi. În timpul pontificatului papei Silvestru, episcopii din Occident, adunaţi în Conciliul de la Arles, au stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfinţenia celui ce le conferă.

Buna înţelegere între papa Silvestru şi împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a construirii lăcaşurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: noi, care ne- am pus toată speranţa în Cristos, eram cuprinşi de o bucurie de nedescris şi pe feţele tuturor strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau, ca după o îndelungă şi ucigătoare boală, toate lăcaşurile care cu puţin mai înainte fuseseră ruinate de impietatea tiranilor. Şi multe temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curăţenie şi frumuseţe cu mult mai mult decât cele ce au fost dărâmate (Historia eclesiastica X, l-3).

Conform legislaţiei romane, distrugerea unui cimitir constituia un Sacrilegium, o profanare, şi numai Pontifex Maximus avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind calitatea de Pontifex Maximus, a hotărât desfiinţarea şi acoperirea cu pământ a unui cimitir de pe Colina Vaticană, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat sfântul Petru. Colaborării strânse între împărat şi papa Silvestru se datorează şi construirea altor două mari bazilici romane, una în cinstea sfântului Paul şi alta în cinstea sfântului Ioan.

Sfântul Silvestru a murit în anul 335. Cartea Deposito episcoporum, scrisă în 354, notează că papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe Via Salaria.

Rugăciune

Vino, Doamne, în ajutorul poporului tău, care se încrede în mijlocirea sfântului papă Silvestru. Călăuzeşte-ne pe drumul vieţii, ca să ne învrednicim să ajungem într-o zi la fericirea fără de sfârşit. Amin. 

30 decembrie: Sfântul Felix I, papă

Conform scurtei biografii conținută în Liber Pontificalis, Felix era roman, fiul unui anume Constantin. Ales papă la începutul anului 269, a stabilit să se celebreze Sfânta Liturghie pe memoria martirilor (Hic constituit supra memorias martyrum missas celebrare). În timpul domniei împăratului Aurelian a avut parte de moarte martirică la 30 mai 274 și a fost înmormântat la a doua milă pe Via Aurelia, într-o bazilică ridicată chiar de el.

Unele informații însă nu sunt sigure. Se pare că Felix nu a murit ca martir deoarece numele lui nu a fost inserat în Depositium martyrum, ci în Depositium episcoporum ceea ce înseamnă că la începutul secolului al IV-lea nu era venerat la Roma ca martir. A sa dies natalis, adică ziua nașterii pentru ceruri, nu este 30 mai așa cum spune Liber Pontificalis și repetă Martirologiul Roman ci 30 decembrie. Cu siguranță compilatorul anonim al Liber Pontificalis, în copierea datei depositio a citit III Kal.iun. ( trei zile înainte de calendele lunii iunie) ca fiind III Kal. ian. (= a treia zi înainte de începutul lui ianuarie). Nu e sigur de asemenea nici că ar fi ridicat bazilica de pe Via Aurelia și cu siguranță a fost înmormântat în cimitirul lui Calist, așa cum atestă Depositio episcoporum.

Unica informație sigură despre Felix rămâne înscrierea lui în Depositium episcoporum, și anii pontificatului său.

Rugăciune

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai voit ca sfântul Felix să fie în fruntea întregului tău popor şi să-l slujească prin cuvânt şi exemplu. Ocroteşte-i, prin mijlocirea lui, pe păstorii Bisericii tale, împreună cu turma ce le este încredinţată, şi călăuzeşte-i pe drumul mântuirii veşnice. Amin. 

29 decembrie: Sfântul Thomas Becket, episcop martir

Thomas Becket este unul dintre acei mărturisitori care având parte de multă suferință datorită credinței. Însă el a perseverat până la sfârșit, încununând-o cu sigiliul propriului sânge. Este un martir al Bisericii, și un exemplu de curaj și de coerență dinaintea aroganței puterii politice.

S-a născut la Londra în anul 1118 într-o familie nobilă. A avut parte de educația canonicilor lui Merton, în Surrey. Mai târziu a studiat Dreptul Canonic la Auxerre și la Bologna. Colaborator al arhiepiscopului Teobald din Canterbury, a devenit arhidiacon în anul 1154. Regele Henric al II-lea l-a numit cancelar al regatului în 1155, ajungând astfel să fie numărul doi în regat. Între cei doi era o legătură sinceră de prietenie.

În 1161, regele îl propune pe el să devină arhiepiscop de Canterburry. Nimeni nu bănuia că Thomas se va dovedi un păstor plin de zel și un vajnic apărător al drepturilor Bisericii. Înainte de a primi sarcina de arhiepiscop, Thomas i-a spus regelui: Sire, dacă Dumnezeu permite să ajung arhiepiscop de Canterburry, voi pierde prietenia Maiestăţii Voastre. În 1164, regele a elaborat Constituţia de la Clarendon, prin care restabilea unele drepturi abuzive ale puterii regale, ce încălcau atribuţiile Bisericii. Thomas a refuzat să-şi dea asentimentul, şi astfel, şi-a atras mânia răzbunătoare a monarhului. Pentru a nu cădea victimă răzbunării regale, la 2 noiembrie 1164, a fugit în Franţa, deghizat în haine de simplu călugăr. De aici i-a excomunicat pe demnitarii englezi, fie civili, fie din cadrul Bisericii, care au semnat Constituţia de la Clarendon. Atât pentru regele Franţei, cât şi pentru papa Alexandru al III-lea situaţia era extrem de delicată. Ei au intervenit şi l-au sfătuit pe Thomas Becket să fie mai înţelegător şi să se întoarcă la reşedinţa sa. Thomas cedează şi, la 2 decembrie 1170, se întoarce în Anglia.

Credincioşii l-au primit în triumf, cu manifestări de veneraţie şi dragoste, dar el i-a salutat cu cuvintele: m-am întors ca să mor în mijlocul vostru. Regele a considerat că, după perioada de exil voluntar, Thomas va dovedi supunere necondiţionată faţă de hotărârile sale, dar a trebuit să constate imediat că el a rămas acelaşi om hotărât. I-a destituit pe toţi episcopii care acceptaseră Constituţia de la Clarendon şi a cerut respectarea legilor Bisericii în problemele spirituale.

În noaptea de 28 spre 29 decembrie, patru cavaleri au intrat în Catedrala din Canterburry şi s-au îndreptat spre apartamentul arhiepiscopului, care comunica cu biserica. Arhiepiscopul i-a observat, a ieşit din cameră şi s-a îndreptat spre altar, dar ei l-au înjunghiat lângă un stâlp şi au voit să-l scoată afară din biserică. Thomas s-a împotrivit energic, trântindu-l la pământ pe şeful lor, Renaud Fitz Urse, un om căruia îi făcuse mult bine, şi le-a declarat: nu voi ieşi de aici. Faceţi aici ceea ce aveţi de făcut. Şi-a acoperit ochii cu mâinile, a murmurat o rugăciune către Dumnezeu, sfânta Fecioară, sfântul Dionisie, apoi, după primele lovituri primite, a exclamat: Doamne, în mâinile tale îmi dau sufletul meu, şi, cu puţin înainte de a muri, a spus: Pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, accept moartea.

Când sfântul Thomas Becket a fost înştiinţat de ceea ce se punea la cale împotriva lui, a dat un răspuns care exprima deviza vieţii sale: Frica de moarte nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere dreptatea. Papa Alexandru al III-lea l-a excomunicat pe Henric al II-lea, iar după trei ani, în 1173, l-a declarat sfânt pe Thomas Becket. Regele şi-a recunoscut greşeala şi, nu peste mult timp, s- a restabilit pacea între Anglia şi Sfântul Scaun.

Rugăciune

Dumnezeule, care i-ai dat sfântului episcop martir Thomas Becket cinstea de a-şi vărsa sângele pentru dreptate şi pentru libertatea Bisericii, dăruieşte-ne şi nouă, prin mijlocirea lui, harul, să fim gata să ne dăm viaţa pentru Cristos în această lume, pentru a o putea regăsi în ceruri. Amin.