31 decembrie: Sfântul Silvestru I, papă

Despre sfântul Silvestru I, papă, se cunosc foarte puţine date în afară de faptul că a condus Biserica Romei de la anul 314, ca urmaş al sfântului Melhiade, şi până la anul 335. Un pontificat de lungă durată, care a mers în paralel cu domnia împăratului Constantin cel Mare (306-377), într-o perioadă de mare importanţă pentru Biserică. Prin Edictul da la Milano (312), persecuţiile au luat sfârşit şi s-a început organizarea vieţii bisericeşti, operă la care Constantin cel Mare a avut o contribuţie însemnată. Împăratul, crescut în vechea tradiţie romană, se considera că este reprezentantul legitim al divinităţii, prin urmare, şi al Dumnezeului creştinilor, şi, ca atare, îi revine dreptul să supravegheze Biserica. El nu a renunţat niciodată să folosească titlul de Pontifex Maximus. Papa Silvestru I a dovedit o înţelegere adâncă a lucrurilor şi o viziune largă, respectând bunele intenţii ale împăratului faţă de credinţa creștină şi acceptând iniţiativele luate de el.

Constantin cel Mare, şi nu papa Silvestru, a convocat în anul 314 Conciliul care a potolit o schismă izbucnită în Africa, şi în anul 325, primul Conciliu Ecumenic din istorie, la Niceea, în Bitinia, locuinţa de vară a împăratului. La acest prim conciliu ecumenic, Silvestru nu a putut lua parte din pricina vârstei sale înaintate, dar i-a trimis ca reprezentanţi pe episcopul Osius din Cordoba şi doi preoţi. În timpul pontificatului papei Silvestru, episcopii din Occident, adunaţi în Conciliul de la Arles, au stabilit principiul conform căruia validitatea sacramentelor nu depinde de sfinţenia celui ce le conferă.

Buna înţelegere între papa Silvestru şi împăratul Constantin a dus la o mare dezvoltare a construirii lăcaşurilor de cult. Istoricul contemporan lor, Eusebiu din Cezareea, scrie: noi, care ne- am pus toată speranţa în Cristos, eram cuprinşi de o bucurie de nedescris şi pe feţele tuturor strălucea un fel de veselie divină, când vedeam cum reînviau, ca după o îndelungă şi ucigătoare boală, toate lăcaşurile care cu puţin mai înainte fuseseră ruinate de impietatea tiranilor. Şi multe temple se ridicau din nou, de la pământ până în înaltul cerului, strălucind de curăţenie şi frumuseţe cu mult mai mult decât cele ce au fost dărâmate (Historia eclesiastica X, l-3).

Conform legislaţiei romane, distrugerea unui cimitir constituia un Sacrilegium, o profanare, şi numai Pontifex Maximus avea dreptul să decidă soarta cimitirelor. Constantin cel Mare, folosind calitatea de Pontifex Maximus, a hotărât desfiinţarea şi acoperirea cu pământ a unui cimitir de pe Colina Vaticană, pentru a se ridica o mare bazilică pe locul unde fusese înmormântat sfântul Petru. Colaborării strânse între împărat şi papa Silvestru se datorează şi construirea altor două mari bazilici romane, una în cinstea sfântului Paul şi alta în cinstea sfântului Ioan.

Sfântul Silvestru a murit în anul 335. Cartea Deposito episcoporum, scrisă în 354, notează că papa Silvestru a fost înmormântat la 31 decembrie, în cimitirul Priscilla de pe Via Salaria.

Rugăciune

Vino, Doamne, în ajutorul poporului tău, care se încrede în mijlocirea sfântului papă Silvestru. Călăuzeşte-ne pe drumul vieţii, ca să ne învrednicim să ajungem într-o zi la fericirea fără de sfârşit. Amin.