Cuvântul s-a făcut trup!

Atunci când rupem Cuvântul și nu îi mai dăm importanță
începem să folosim cuvinte.
Atunci începem să ne placă întunericul
și ușor ne complacem în admirarea celor de jos…
Atunci ne înțepenim gâturile și ne spunem foarte convinși:
să fim realiști!

Realitatea noastră se oprește la cele pe care le deținem, le stăpânim.
Altceva… ce poate să mai fie?

Pentru că ne-am pierdut în multe și uneori mincinoase cuvinte
un prunc ni s-a dat nouă.
Acesta cu un zâmbet iubitor a coborât până la noi ca să ne înalțe.

Poate că de ziua lui ar trebui și noi măcar să îl primim...
pentru că sigur merită mai mult;
mai mult decât ar putea spune cuvintele.

Să vină îngerii din ceruri și să cânte în viața voastră
pentru ca în ziua nașterii lui Isus pe pământ
lumina să domnească pe acest pământ
pentru a arăta tuturor că el e Domnul inimilor noastre,
Cuvântul care s-a făcut trup!

Să pornim!

Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea. (In 14, 3-4)

Simţim deseori dificultatea de a citi sau a asculta cuvinte. Însă vin momente când noi suntem puşi în situaţia de a ne descoperi şi a lăsa să izvorască aceste exprimări. Şi atunci descoperim că nu e uşor. Poate ne-am obişnuit să ne ajutăm de anumite cârje pe care le găsim pe cale şi începem să exprimăm. Putem spune multe, măcar pentru alţii, putem chiar impresiona arătând cât de mult suntem implantaţi în nişte informaţii valoroase şi apreciate. Dar uneori avem curajul să fim nemulţumiţi de noi, să ne criticăm ştiinţa. Mai mult, suntem puşi uneori în faţa unor situaţii în faţa cărora nu putem decât să ne plecăm capul şi să recunoaştem că nu ştim, că nu putem, că trebuie să tăcem…
Aceasta e persoana noastră. Sunt limitele noastre. Cunoaşterea şi puterea pe care o avem. Însă nu aceasta este problema. Pentru că dincolo de acest fapt ar trebui să avem şi curaj. Acest sentiment însă nu trebuie să fie legat strict de ceea ce noi am constatat deja că este limitat.
Sigur, a vorbi uneori în jurul nostru despre încrederea avută în Cel care este, cel ce locuieşte dincolo de conceptele noastre în sine limitate reprezintă o îndrăzneală. Fără a privi în mod conspirator trebuie să recunoaştem că pentru a ajunge să avem parte de o astfel de barieră care şi-a pus stăpânirea asupra societăţii noastre s-a dus o luptă serioasă. Însă recunoscând situaţia concretă din jurul nostru trebuie să pornim şi noi lupta noastră.
Ne zicem poate, plictisiţi, că noi nu avem nici o luptă de purtat. Ne zicem poate că nu ne prinde pe noi nici o luptă cu Goliat, cu nici un Goliat!
Însă acesta există. Şi are multe forme. Uneori abstracte, alteori foarte concrete. Primele forme ale acestuia le găsim uşor: în noi înşine! Şi aici găsim prima dificultate. Să operezi un bolnav oarecare e facilitat de independenţa faţă de suferinţa acestuia, dar când aceasta atinge persoana noastră… totul devine greu, chiar insuportabil! Atenţie! Sunt lucruri reale care ne sunt învăţate de cei care sunt pe cale înaintea noastră!
Pentru noi a vorbi aproapelui nu este o plăcere. Nu este o preferinţă. Datoria mă obligă (1Cor 9,16b), ne mărturiseşte sf. Paul. Ne obligă la a vorbi nu doar cu litera, cu sunetul, dar cu ceea ce atinge şi scrie în inimă, adică o altă inimă care pompează viaţa.
Dar în cotidianitatea vieţii am descoperit mai înainte neajunsurile ce ies din noi. Şi atunci ce ne facem? Scriem noi în inimi? Ajungem în acea profunzime până la a scrie ceva în misterul celuilalt? Cu siguranţă nu! Dar ce datorie ne obligă?
Atunci când ne este limpede că mergem pe o anumită cale, nu la voia întâmplării, că mergem purtaţi în braţe de Cineva, că Acela este Stânca solidă care te susţine, realizezi bine că de la El porneşte acea datorie a sf. Paul, datorie pe care şi noi ne-o apropriem, şi nu o ducem ca şi cum am târâi un sac greu, dar cu bucuria iubirii povara mamei, fiul ei drag.
Doar aşa vom întâlni pe cale fraternitatea, dialogul, liniştea inimii, răbdarea ascultării, bucuria de a privi, pacea înţelegerii…
Acum avem în faţă drumul nostru. Inima ne îndeamnă la încredere. Am pornit. E o cale lungă. Cu oboseală. Cu trudă. Cu transpiraţie. Pe cale vom întâlni fraţi, dar vom găsi şi unii care vor arunca cu pietre… Vreodată vom trece pe lângă o livadă, alteori ne vom găsi în vreun deşert. Vor fi momente de poticnire, de descurajare când ne vom gândi prea mult la noi însă ne vom găsi din nou pe drum lin atunci când ne vom redescoperi în braţele Celui care ne însoţeşte cu atâta înţelegere…
Dar la sfârşit va fi bucuria! Va fi veşnicia! Va fi nesfârşirea întâlnirii cu Izvorul! Vom ajunge la Stânca de unde ţâşneşte apa vie, viaţa, totul!

A treia zi a înviat!

Desaga mea am urcat-o vineri pe Calvar. Era atât de grea că îmi venea să o las baltă. Dar aşa nu mai puteam trăi! Aşa că, ud de transpiraţie şi mort de oboseală am continuat să-mi târâi povara acolo sus…

De atâtea ori am trecut pe acolo cu atâta nepăsare… dar acum m-am întors pentru a cere iertare, acolo, în vârf. Vântul acesta rece, ah, ce frig îmi este! Visez la odihnă, dar greutatea mă trezeşte din nou la realitate. Când să mă hotărăsc definitiv asupra deciziei mele de a renunţa, zăresc Crucea. Într-o clipă m-am trezit din neliniştea pesimismului meu privind acel ceva căruia eu îi spuneam Speranţă.

Când să ajung la el s-a ivit întunericul luminat de fulgere pline de sânge, cutremurându-se întreg pământul. Apoi am ajuns, dar El... Lumina era rece. Uitându-mă în desagă am văzut-o goală.

Atunci am început să plâng. Cuprins de cea mai adâncă sinceritate am început să strig: Iertare! Iertare!…

Acum e a treia zi şi simt că sufletul trăieşte o aşteptare profundă. E un sentiment ciudat. Îmi pare că adâncul fiinţei mele e într-o reală transformare.

Prima rază de soare îmi mângâie privirea. Mă ridic. Dar…! O bucurie de doisprezece ori mai mare decât îmi pot permite mădularele mă inunda. Îl văd! Rabi, opreşte! Fug eu spre Tine! Ce minunat! Nu-mi vine să cred! Dar vreau să cred! Nu e o iluzie: e El!

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Părintele Îndurărilor, Tatăl nostru! Să fie slăvit în veci numele lui!

El ne-a eliberat din întunericul temniţei şi ne-a readus la lumina iubirii sale. Îţi mulţumesc Doamne!

Bucuria învierii Tale mi-a schimbat viaţa. Tu eşti mâna mea, sprijinul de care aveam nevoie. Îţi mulţumesc, Doamne!

Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat şi îţi mulţumesc pentru că m-ai sprijinit. Îţi mulţumesc pentru că m-ai răscumpărat şi îţi mulţumesc pentru că mi-ai sprijinit paşii. Îţi mulţumesc pentru că eşti Învăţătorul meu şi îţi mulţumesc pentru că sunt ucenicul Tău.

Doamne, îţi mulţumesc!

Calea credinţei

Cu lacrimi de durere mare
M-aşez şi ud în glod o urmă...
Întreaga gloată-i sus, pe deal,
Iar eu îngenuncheat stau palid.

Şi-apoi mă uit spre deal, la cruce
Şi văd cum cerul o cuprinde
Cu norii trişti care-aduc noaptea
Şi o tăcere de mormânt.

Cei care-au plâns, cei ce strigat-au
Chiar cei ce cruda răzbunare
Şi-au împlinit, acuma tac
Căci cine are-acum cuvinte?

Acum mi-e frig. Din întuneric
Pământul zguduie cu mine
Tot ce am eu, tot edificiul...
Doar pulberea mi-a mai rămas.

L-au dus la groapă. E acolo...
Rămân tot nemişcat la urma
Ce plină e de apă, sânge,
De patimi, crime şi batjocuri...

Tot una mi-e să merg acasă
Ori ca hoinar să fug în lume
Stau şi aştept. O, Doamne, spune-mi
Ceva căci nu ştiu ce să fac.

Neliniştea şi deznădejdea
Mă fac să văd o altă lume
Ca-n zori când totul e o umbră
Şi-n mine simt cum vreau lumina.

Din nou venit-a înserarea.
Privirea mi-o îndrept spre cruce;
Şi-ngândurarea mi-o ia somnul
Ca liniştea să mă cuprindă.

În zori, trezit ca de speranţă
Mă uit pe jos spre acea urmă
Dar nu o văd căci stă de-asupră-i
Străpuns piciorul de pe cruce.

Într-o clipită văd cum creşte
În mine templu nalt, de aur
Dar nu e om cel ce zidit-a
Ci e Cristos Mântuitorul.

Acum prin toată lumea umblu
Şi port slăvita bucurie
Că Domnu-i viu şi ne iubeşte
Iar Vestea Bună v-o vestesc!

Mă pregătesc de o întâlnire. Nu pot trăi singur. De altfel el mă așteaptă. Sper să se simtă bine cu mine...

Într-o zi s-a apropiat de mine, m-a privit și a vorbit inimii mele. Nu știu de ce. Așa a vrut el. Mi-a spus să fac cu el câțiva pași.

Mi-a plăcut zâmbetul lui și am plecat cu el.

A vorbit inimii mele. De aceea nu m-am oprit din mers.

Se apropie ziua lui. M-am apucat sa îi pregătesc ziua de naștere. Sper să pot face tot ce trebuie la timp. Doar țin la el!

Acum mă duc! Am treabă!