Desaga mea am urcat-o vineri pe Calvar. Era atât de grea că îmi venea să o las baltă. Dar aşa nu mai puteam trăi! Aşa că, ud de transpiraţie şi mort de oboseală am continuat să-mi târâi povara acolo sus…
De atâtea ori am trecut pe acolo cu atâta nepăsare… dar acum m-am întors pentru a cere iertare, acolo, în vârf. Vântul acesta rece, ah, ce frig îmi este! Visez la odihnă, dar greutatea mă trezeşte din nou la realitate. Când să mă hotărăsc definitiv asupra deciziei mele de a renunţa, zăresc Crucea. Într-o clipă m-am trezit din neliniştea pesimismului meu privind acel ceva căruia eu îi spuneam Speranţă.
Când să ajung la el s-a ivit întunericul luminat de fulgere pline de sânge, cutremurându-se întreg pământul. Apoi am ajuns, dar El... Lumina era rece. Uitându-mă în desagă am văzut-o goală.
Atunci am început să plâng. Cuprins de cea mai adâncă sinceritate am început să strig: Iertare! Iertare!…
Acum e a treia zi şi simt că sufletul trăieşte o aşteptare profundă. E un sentiment ciudat. Îmi pare că adâncul fiinţei mele e într-o reală transformare.
Prima rază de soare îmi mângâie privirea. Mă ridic. Dar…! O bucurie de doisprezece ori mai mare decât îmi pot permite mădularele mă inunda. Îl văd! Rabi, opreşte! Fug eu spre Tine! Ce minunat! Nu-mi vine să cred! Dar vreau să cred! Nu e o iluzie: e El!
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Părintele Îndurărilor, Tatăl nostru! Să fie slăvit în veci numele lui!
El ne-a eliberat din întunericul temniţei şi ne-a readus la lumina iubirii sale. Îţi mulţumesc Doamne!
Bucuria învierii Tale mi-a schimbat viaţa. Tu eşti mâna mea, sprijinul de care aveam nevoie. Îţi mulţumesc, Doamne!
Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat şi îţi mulţumesc pentru că m-ai sprijinit. Îţi mulţumesc pentru că m-ai răscumpărat şi îţi mulţumesc pentru că mi-ai sprijinit paşii. Îţi mulţumesc pentru că eşti Învăţătorul meu şi îţi mulţumesc pentru că sunt ucenicul Tău.
Doamne, îţi mulţumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu