Calea credinţei

Cu lacrimi de durere mare
M-aşez şi ud în glod o urmă...
Întreaga gloată-i sus, pe deal,
Iar eu îngenuncheat stau palid.

Şi-apoi mă uit spre deal, la cruce
Şi văd cum cerul o cuprinde
Cu norii trişti care-aduc noaptea
Şi o tăcere de mormânt.

Cei care-au plâns, cei ce strigat-au
Chiar cei ce cruda răzbunare
Şi-au împlinit, acuma tac
Căci cine are-acum cuvinte?

Acum mi-e frig. Din întuneric
Pământul zguduie cu mine
Tot ce am eu, tot edificiul...
Doar pulberea mi-a mai rămas.

L-au dus la groapă. E acolo...
Rămân tot nemişcat la urma
Ce plină e de apă, sânge,
De patimi, crime şi batjocuri...

Tot una mi-e să merg acasă
Ori ca hoinar să fug în lume
Stau şi aştept. O, Doamne, spune-mi
Ceva căci nu ştiu ce să fac.

Neliniştea şi deznădejdea
Mă fac să văd o altă lume
Ca-n zori când totul e o umbră
Şi-n mine simt cum vreau lumina.

Din nou venit-a înserarea.
Privirea mi-o îndrept spre cruce;
Şi-ngândurarea mi-o ia somnul
Ca liniştea să mă cuprindă.

În zori, trezit ca de speranţă
Mă uit pe jos spre acea urmă
Dar nu o văd căci stă de-asupră-i
Străpuns piciorul de pe cruce.

Într-o clipită văd cum creşte
În mine templu nalt, de aur
Dar nu e om cel ce zidit-a
Ci e Cristos Mântuitorul.

Acum prin toată lumea umblu
Şi port slăvita bucurie
Că Domnu-i viu şi ne iubeşte
Iar Vestea Bună v-o vestesc!