Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea. (In 14, 3-4)
Simţim deseori dificultatea de a citi sau a asculta cuvinte. Însă vin momente când noi suntem puşi în situaţia de a ne descoperi şi a lăsa să izvorască aceste exprimări. Şi atunci descoperim că nu e uşor. Poate ne-am obişnuit să ne ajutăm de anumite cârje pe care le găsim pe cale şi începem să exprimăm. Putem spune multe, măcar pentru alţii, putem chiar impresiona arătând cât de mult suntem implantaţi în nişte informaţii valoroase şi apreciate. Dar uneori avem curajul să fim nemulţumiţi de noi, să ne criticăm ştiinţa. Mai mult, suntem puşi uneori în faţa unor situaţii în faţa cărora nu putem decât să ne plecăm capul şi să recunoaştem că nu ştim, că nu putem, că trebuie să tăcem…
Aceasta e persoana noastră. Sunt limitele noastre. Cunoaşterea şi puterea pe care o avem. Însă nu aceasta este problema. Pentru că dincolo de acest fapt ar trebui să avem şi curaj. Acest sentiment însă nu trebuie să fie legat strict de ceea ce noi am constatat deja că este limitat.
Sigur, a vorbi uneori în jurul nostru despre încrederea avută în Cel care este, cel ce locuieşte dincolo de conceptele noastre în sine limitate reprezintă o îndrăzneală. Fără a privi în mod conspirator trebuie să recunoaştem că pentru a ajunge să avem parte de o astfel de barieră care şi-a pus stăpânirea asupra societăţii noastre s-a dus o luptă serioasă. Însă recunoscând situaţia concretă din jurul nostru trebuie să pornim şi noi lupta noastră.
Ne zicem poate, plictisiţi, că noi nu avem nici o luptă de purtat. Ne zicem poate că nu ne prinde pe noi nici o luptă cu Goliat, cu nici un Goliat!
Însă acesta există. Şi are multe forme. Uneori abstracte, alteori foarte concrete. Primele forme ale acestuia le găsim uşor: în noi înşine! Şi aici găsim prima dificultate. Să operezi un bolnav oarecare e facilitat de independenţa faţă de suferinţa acestuia, dar când aceasta atinge persoana noastră… totul devine greu, chiar insuportabil! Atenţie! Sunt lucruri reale care ne sunt învăţate de cei care sunt pe cale înaintea noastră!
Pentru noi a vorbi aproapelui nu este o plăcere. Nu este o preferinţă. Datoria mă obligă (1Cor 9,16b), ne mărturiseşte sf. Paul. Ne obligă la a vorbi nu doar cu litera, cu sunetul, dar cu ceea ce atinge şi scrie în inimă, adică o altă inimă care pompează viaţa.
Dar în cotidianitatea vieţii am descoperit mai înainte neajunsurile ce ies din noi. Şi atunci ce ne facem? Scriem noi în inimi? Ajungem în acea profunzime până la a scrie ceva în misterul celuilalt? Cu siguranţă nu! Dar ce datorie ne obligă?
Atunci când ne este limpede că mergem pe o anumită cale, nu la voia întâmplării, că mergem purtaţi în braţe de Cineva, că Acela este Stânca solidă care te susţine, realizezi bine că de la El porneşte acea datorie a sf. Paul, datorie pe care şi noi ne-o apropriem, şi nu o ducem ca şi cum am târâi un sac greu, dar cu bucuria iubirii povara mamei, fiul ei drag.
Doar aşa vom întâlni pe cale fraternitatea, dialogul, liniştea inimii, răbdarea ascultării, bucuria de a privi, pacea înţelegerii…
Acum avem în faţă drumul nostru. Inima ne îndeamnă la încredere. Am pornit. E o cale lungă. Cu oboseală. Cu trudă. Cu transpiraţie. Pe cale vom întâlni fraţi, dar vom găsi şi unii care vor arunca cu pietre… Vreodată vom trece pe lângă o livadă, alteori ne vom găsi în vreun deşert. Vor fi momente de poticnire, de descurajare când ne vom gândi prea mult la noi însă ne vom găsi din nou pe drum lin atunci când ne vom redescoperi în braţele Celui care ne însoţeşte cu atâta înţelegere…
Dar la sfârşit va fi bucuria! Va fi veşnicia! Va fi nesfârşirea întâlnirii cu Izvorul! Vom ajunge la Stânca de unde ţâşneşte apa vie, viaţa, totul!
Simţim deseori dificultatea de a citi sau a asculta cuvinte. Însă vin momente când noi suntem puşi în situaţia de a ne descoperi şi a lăsa să izvorască aceste exprimări. Şi atunci descoperim că nu e uşor. Poate ne-am obişnuit să ne ajutăm de anumite cârje pe care le găsim pe cale şi începem să exprimăm. Putem spune multe, măcar pentru alţii, putem chiar impresiona arătând cât de mult suntem implantaţi în nişte informaţii valoroase şi apreciate. Dar uneori avem curajul să fim nemulţumiţi de noi, să ne criticăm ştiinţa. Mai mult, suntem puşi uneori în faţa unor situaţii în faţa cărora nu putem decât să ne plecăm capul şi să recunoaştem că nu ştim, că nu putem, că trebuie să tăcem…
Aceasta e persoana noastră. Sunt limitele noastre. Cunoaşterea şi puterea pe care o avem. Însă nu aceasta este problema. Pentru că dincolo de acest fapt ar trebui să avem şi curaj. Acest sentiment însă nu trebuie să fie legat strict de ceea ce noi am constatat deja că este limitat.
Sigur, a vorbi uneori în jurul nostru despre încrederea avută în Cel care este, cel ce locuieşte dincolo de conceptele noastre în sine limitate reprezintă o îndrăzneală. Fără a privi în mod conspirator trebuie să recunoaştem că pentru a ajunge să avem parte de o astfel de barieră care şi-a pus stăpânirea asupra societăţii noastre s-a dus o luptă serioasă. Însă recunoscând situaţia concretă din jurul nostru trebuie să pornim şi noi lupta noastră.
Ne zicem poate, plictisiţi, că noi nu avem nici o luptă de purtat. Ne zicem poate că nu ne prinde pe noi nici o luptă cu Goliat, cu nici un Goliat!
Însă acesta există. Şi are multe forme. Uneori abstracte, alteori foarte concrete. Primele forme ale acestuia le găsim uşor: în noi înşine! Şi aici găsim prima dificultate. Să operezi un bolnav oarecare e facilitat de independenţa faţă de suferinţa acestuia, dar când aceasta atinge persoana noastră… totul devine greu, chiar insuportabil! Atenţie! Sunt lucruri reale care ne sunt învăţate de cei care sunt pe cale înaintea noastră!
Pentru noi a vorbi aproapelui nu este o plăcere. Nu este o preferinţă. Datoria mă obligă (1Cor 9,16b), ne mărturiseşte sf. Paul. Ne obligă la a vorbi nu doar cu litera, cu sunetul, dar cu ceea ce atinge şi scrie în inimă, adică o altă inimă care pompează viaţa.
Dar în cotidianitatea vieţii am descoperit mai înainte neajunsurile ce ies din noi. Şi atunci ce ne facem? Scriem noi în inimi? Ajungem în acea profunzime până la a scrie ceva în misterul celuilalt? Cu siguranţă nu! Dar ce datorie ne obligă?
Atunci când ne este limpede că mergem pe o anumită cale, nu la voia întâmplării, că mergem purtaţi în braţe de Cineva, că Acela este Stânca solidă care te susţine, realizezi bine că de la El porneşte acea datorie a sf. Paul, datorie pe care şi noi ne-o apropriem, şi nu o ducem ca şi cum am târâi un sac greu, dar cu bucuria iubirii povara mamei, fiul ei drag.
Doar aşa vom întâlni pe cale fraternitatea, dialogul, liniştea inimii, răbdarea ascultării, bucuria de a privi, pacea înţelegerii…
Acum avem în faţă drumul nostru. Inima ne îndeamnă la încredere. Am pornit. E o cale lungă. Cu oboseală. Cu trudă. Cu transpiraţie. Pe cale vom întâlni fraţi, dar vom găsi şi unii care vor arunca cu pietre… Vreodată vom trece pe lângă o livadă, alteori ne vom găsi în vreun deşert. Vor fi momente de poticnire, de descurajare când ne vom gândi prea mult la noi însă ne vom găsi din nou pe drum lin atunci când ne vom redescoperi în braţele Celui care ne însoţeşte cu atâta înţelegere…
Dar la sfârşit va fi bucuria! Va fi veşnicia! Va fi nesfârşirea întâlnirii cu Izvorul! Vom ajunge la Stânca de unde ţâşneşte apa vie, viaţa, totul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu