Timp de două veacuri, danezii, trecând Canalul Mânecii, au încercat să ocupe şi să
colonizeze pământul Angliei, întâmpinând rezistenţa locuitorilor anglo-saxoni, aflaţi în perioada de
început a organizării lor ca stat unitar. Regele Etherled al II-lea pentru a-i înspăimânta pe invadatori,
i-a atras într-o cursă pe conducătorii danezilor şi i-a asasinat pe toţi. Suenon I al Danemarcei, pentru
a se răzbuna, a hotărât să cucerească definitiv Anglia. Regina Ema, a doua soţie a lui Etherled, s-a
retras în Normandia, împreună cu cei doi fii ai lor: Eduard, născut în anul 1004, la Islip, lângă
Oxford, şi Algred. Ei au trebuit să rămână în acest exil voluntar treizeci şi cinci de ani. Aici, Eduard,
înzestrat cu un caracter paşnic, iubitor de reculegere, rămânea ceasuri îndelungate în biserică, lua
parte la slujbele sfinte, se întreţinea cu călugării învăţaţi în probleme de cultură şi de viaţă
sufletească.
În această perioadă, englezii gemeau sub jugul danez şi se rugau lui Dumnezeu pentru
întoarcerea moştenitorului legitim al tronului. Rugăciunile lor au fost împlinite în anul 1042, când
Eduard a fost readus pe pământul strămoşesc şi înscăunat rege. Prin bunătatea şi judecata sa dreaptă,
a cucerit inimile supuşilor săi, iar prin înţelepciunea sa, a dejucat cursele duşmanilor. Dragostea lui
pentru pace era atât de mare, încât spunea că preferă să-şi piardă coroana mai degrabă, decât să
verse sângele unui singur om. Deoarece a impus la curtea regală o viaţă simplă şi ordonată,
cheltuielile s-au micşorat şi el a putut să reducă şi chiar să suprime multe impozite.
Chiar din timpul copilăriei, Eduard a nutrit o devoţiune deosebită faţă de sfinţii apostoli
Petru şi Ioan şi, pe când era încă în exil, a promis că, dacă va reveni în Anglia, va face un pelerinaj
la mormintele lor. Ajuns rege al Angliei, a voit să-şi împlinească promisiunea, dar sfetnicii săi l-au
rugat să nu părăsească ţara, deoarece treceau prin împrejurări grele, primejdioase. Papa Leon al IX-
lea, la cererea regelui, l-a dezlegat de jurământul făcut şi i-a recomandat ca, în schimb, să contribuie
la ajutorarea cultului divin şi a săracilor. Din suma de bani pe care ar fi cheltuit-o pentru pelerinaj,
Eduard a înălţat în cinstea sfântului Petru splendida bazilică a mănăstirii benedictine, din partea de
vest a Londrei, Westminster, şi a întemeiat mai multe cămine pentru săraci şi bătrâni.
Se istoriseşte că, spre sfârşitul vieţii sale, a fost vizitat de un bătrân venerabil, care i-a cerut
ajutor în numele sfântului Ioan Evanghelistul. Deoarece regele nu avea nimic la îndemână în acel moment, şi-a scos din deget inelul şi l-a dat bătrânului cerşetor. Peste câteva zile, s-au întors dintr-o
călătorie la locurile sfinte doi englezi care au povestit cum s-au rătăcit pe cale şi un bătrân le-a ieşit
înainte, le-a arătat drumul, şi le-a dat un inel pe care să-l ducă regelui, spunându-le: Eu sunt Ioan
Evanghelistul. Spuneţi-i slujitorului meu, Eduard, că peste şase luni voi veni la dânsul şi-l voi lua
cu mine în cer.
De fapt, la 28 decembrie 1065, când s-a inaugurat solemn celebrul prezbiteriu al catedralei
din Wesminster, Eduard nu a luat parte, fiind grav bolnav. Peste câteva zile, la 5 ianuarie 1066, a
încetat din viată, după o domnie de douăzeci şi trei de ani, şase luni şi douăzeci de zile, rămânând în
amintirea poporului cu numele de Eduard Mărturisitorul.
Rugăciune
Dumnezeule, tu singur eşti sfânt şi fără de tine, nimeni nu este bun. Dă-ne, te rugăm, harul,
prin mijlocirea sfântului Eduard, să trăim astfel încât să nu ajungem să fim lipsiţi de slava ta. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu