S-a născut în anul 1182, fiind primul copil al soţilor Petru şi Pica Bernardone. Petru
Bernardone era un mare negustor de stofe şi deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerţului
său la călătorii îndelungate prin diferite ţări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franţa, ia cunoştinţă
de naşterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie faţă de ţara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francesco, cu înţelesul de francez,
conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele ţării în care se afla
acesta.
Datorită condiţiilor din casa părintească, precum şi temperamentului său nobil şi deschis,
Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi. Tatăl, deşi nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul
său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranţa de a-l face să se ataşeze de activitatea comercială.
Dar viitorul îl va dezamăgi. În timpul unei lupte dintre Assisi şi Perugia, Francisc cade prizonier şi
un an de zile împarte cu mai mulţi concetăţeni viaţa aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă, se
îmbolnăveşte. Recăpătându-şi sănătatea simte cum sufletul este cuprins de dezgust faţă de
petrecerile şi bucuriile de mai înainte şi i se pare că va găsi adevărata mulţumire în fapte de vitejie
pentru apărarea Locurilor Sfinte.
Cu acest gând, se îndreaptă spre Spoleto, unde un cavaler renumit se pregătea să meargă în
Cruciadă însă Domnul îl inspiră să renunțe la planurile lui de glorie cavalerească pentru a-l sluji
doar pe El, Stăpânul, pe care îl va găsi în cei săraci şi suferinzi. Întorcându-se la Assisi își va
schimba cu totul stilul de viață, preferând compania celor săraci și rugăciunea îndelungată în faţa
crucifixului din bisericuţa Sfântul Damian, aflată în afara cetății. Răstignitul de pe cruce i-a spus:
Francisc, mergi şi repară biserica mea! Gândindu-se la starea jalnică a multor lăcaşuri sfinte, se
apucă concret de treabă.
Neliniştit de noul fel de viaţă al fiului său, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în faţa
episcopului. Aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile
înmărmurite ale episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine și spune:
De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru, care eşti în ceruri.
În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece tineri din Assisi. Cuvântul
simplu, dar înflăcărat, al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinţa de a se dărui lui Cristos, spre a-
i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat şi tânăra Clara, care, în ziua de Florii a anului 1212,
părăsea castelul părintesc şi retrăgându-se la bisericuţa Sfântul Damian, unde în curând, a fost
urmată de alte tinere nobile şi generoase. Astfel, sub îndrumarea lui Francisc, lua fiinţă al II-lea
Ordin Franciscan, pentru femei, Ordinul Clariselor, care se va răspândi foarte repede în întreaga
Europă. Pentru persoanele care nu se simţeau chemate să părăsească viaţa obişnuită în familie,
Francisc a întemeiat al III-lea Ordin, deschis tuturor credincioşilor dornici de o trăire mai intensă a
desăvârşirii creştineşti. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbaţi şi femei din
toate stările sociale, tineri şi bătrâni, oameni învăţaţi, precum şi neştiutori de carte, laici şi clerici.
În anul 1219, se alătură unor cruciaţi şi ajunge până la sultanul Egiptului, Al-Malik al-Kamil.
Acesta, impresionat de simplitatea ce iradia din chipul Sărăcuţului, îl ascultă cu interes, apoi îl
trimite cu o escortă în tabăra creştină. Cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului din 1223, în apropiere
de Greccio, dorind să trăiască pe deplin minunatul eveniment divin, cere să se construiască un cadru
care să imite cadrul evenimentului de la Betleem. Din toate părţile au coborât spre pădurea de la
Greccio credincioşi cu felinare aprinse. Pădurea în care s-a petrecut evenimentul s-a umplut de
lumină. Gestul reprezentării nașterii Domnului e repetat în fiecare an în întreaga lume.
De un fapt extraordinar a avut parte la Verna unde, în 1224, meditând profund patimile
Domnului pentru mântuirea oamenilor, aflându-se într-un timp de rugăciune și penitență, a primit
darul sfintelor stigmate şi, timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase şi
glorioase ale lui Isus.
Sora Moarte va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. După doi ani, în 1228, papa
Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare.
Cântarea făpturilor
(compus de sfântul Francisc, traducere: fr. Ion Gârleanu OFMConv)
Doamne, bune, preaînalte,
Ţie-ţi dăm fără-ncetare
laudă, mărire, cinste,
orice binecuvântare.
orice binecuvântare.
Ţie singur Preaînalte,
se cuvin aceste toate
se cuvin aceste toate
să te laude nu poate.
Lăudat să fii, Stăpâne,
cu făpturile-mpreună
ce puterea ta la viaţă
cu iubire le adună.
Mai ales să te mărească
înfocatul frate soare.
El ne-aduce nouă-n lume
zilele strălucitoare.
E frumos, e luminos
şi-n sclipirea-i minunată
Preaînalta-ţi stăpânire
tuturora o arată.
Să te laude, Stăpâne,
sora lună argintie,
stelele aprinse, mândre,
într-a nopţii feerie.
Să te laude, Stăpâne,
vântul, nourii din zare,
vremea bună-n care mila-ţi
dă făpturilor mâncare.
Să te laude, Stăpâne,
sora apă cristalină
ce curată, nelipsită,
setea-n viaţă ne-o alină.
Să te laude, Stăpâne,
fratele puternic focul,
el e vesel şi-ncălzeşte,
luminează în tot locul.
Să te laude, pământul,
mama noastră roditoare,
el dă fructe, pâine, iarbă,
mii de flori mirositoare.
Să te laude, Stăpâne,
cei ce iartă din iubire către tine,
şi îndură suferinţe, prigonire.
Răbdători şi paşnici pururi,
fericiţi sunt pe vecie.
Tu coroana le vei da-o
în cereasca bucurie.
Să te laude, Stăpâne,
sora moarte cea trupească.
De ea nu-i în stare-n lume
nici un om să se ferească.
Vai de cei ce moartea, Doamne,
îi găseşte în păcate.
Fericiţi cei care-n viaţă
ţin la sfânta ta dreptate,
moartea când va fi să vie
le va fi spre bucurie.
Lăudat, slăvit să fie,
Domnul de a sa fiinţă,
cu iubire, mulţumire
şi cu mare umilinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu