25 octombrie: Sfinții Crisant și Daria, martiri

Istorisirea martiriului sfântului Crisant şi al soţiei sale, Daria, le-a dat scriitorilor bisericeşti prilejul de a expune pe larg frământările sufleteşti şi încercările prin care aveau de trecut cetăţenii romani din înalta societate în urmarea lui Cristos. Pornind de la întrebările şi răspunsurile, în general, scurte, consemnate de actele oficiale şi de la relatarea sumară a faptelor privitoare la convertirea, judecarea şi executarea martirilor, scriitorii de mai târziu au întocmit tablouri vii, în care să poată fi citite cu claritate gândurile şi sentimentele fericiţilor eroi ai credinţei şi minunata lucrare a puterii şi bunătăţii divine.

Istoria sfântului martir Crisant începe cu venirea la putere a împăratului roman Valerian (253-260), când nobilul Polemius este chemat de la Alexandria la Roma şi i se oferă unul dintre primele locuri în Senatul roman. El vine împreună cu fiul său, Crisant, un tânăr deosebit de înzestrat, care îi obosise pe profesorii din Alexandria cu întrebările lui despre problemele mari ale sensului şi valorii vieţii umane. Ajuns în capitala Imperiului, el continuă cu pasiune cercetările sale. Atunci, Dumnezeu răspunde căutărilor sale, ajutându-l să descopere Evanghelia. Citind-o, a simţit cum în sufletul său a coborât lumina.

Botezându-se, Crisant are de îndurat anumite dificultăți din partea tatălui care a încercat să îl forțeze să renunțe la alegerea lui. Ca un adevărat iubitor al lui Cristos, tânărul nobil a simţit o bucurie nespusă, gândindu-se că participă la suferinţele învăţătorului său divin şi, în loc să arate părere de rău pentru starea în care se afla, el a devenit mai convins şi mai hotărât în credinţa sa.

În faţa acestei situaţii, Polemius, sfătuit de unii prieteni, a recurs la un alt mijloc. A poruncit să se pregătească un ospăţ splendid, cu cele mai frumoase sclave care să servească la masă, iar Crisant să fie îmbrăcat în veşmintele sale cele mai preţioase. Adus în mijlocul oaspeţilor, tânărul a înţeles primejdia în care se afla şi, spun Actele martiriului său, a recurs la arma mântuirii, rugăciunea pentru a scăpa de orice ispită. Abia a terminat rugăciunea şi toate fetele care se aflau în sală au căzut într-un somn adânc, din care nu au putut fi trezite decât după ce au fost transferate într-o altă cameră. Polemius a cerut ajutorul unei preotese a zeiţei Minerva, o tânără deosebit de frumoasă şi inteligentă, cu o mare putere de convingere. Daria, acesta era numele preotesei, a îmbrăcat podoabele ei fermecătoare şi s-a prezentat în faţa lui Crisant. Ceea ce mă aduce alături de tine nu este o pasiune josnică, ci rugămintea cu lacrimi a tatălui tău, care doreşte să te întorci la cultul slăvit al zeilor noştri, a început Daria. Crisant a răspuns: Dacă eşti în măsură să mă convingi cu dovezi temeinice, voi răspunde cu plăcere dorinţelor tatălui meu şi rugăminţilor tale.

Actele martiriului sfântului Crisant consemnează în continuare o discuţie îndelungată despre cultul zeilor, cu accente de critică la adresa cultului zeilor. Cuvintele lui Crisant au convins-o pe Daria să renunţe la cultul zeilor şi să ceară Sfântul Botez. Pentru a da satisfacţie lui Polemius, s-au căsătorit în mod oficial, dar s-au hotărât să-şi consacre lui Dumnezeu fecioria lor.

Viaţa fericită a celor doi soţi a provocat o mare mişcare de convertire la credinţa creştină şi de practicare a castităţii perfecte în căsătorie. Tribunul Claudiu, considerând că Daria şi Crisant sunt vinovaţi de cele ce se petreceau, i-a supus la diferite chinuri, dar toate instrumentele de tortură s-au sfărâmat şi, în cele din urmă, chiar călăii cereau să devină creştini. Daria a fost dusă într-o casă de prostituţie, cu intenţia de a fi dezonorată. Dumnezeu a intervenit printr-un leu care a scăpat din circ şi a alergat la locul infam, unde a apărat-o pe Daria de toate primejdiile. Deoarece încercările de a-i face să se întoarcă la cultul zeilor au rămas zadarnice, prefectul oraşului, sau poate chiar împăratul Valerian în persoană, a dat poruncă să fie îngropaţi de vii într-o nisipărie. Această pedeapsă a fost hotărâtă şi pentru a aplica legea care cerea ca vestalele ce au renunţat la virginitate să fie îngropate de vii. Strâns uniţi sufleteşte în viaţa lor pământească, Crisant şi Daria nu au fost despărţiţi nici la moarte, nici în mormânt.

Creştinii au săpat în acel loc o galerie subterană în care au aşezat cu cinste trupurile martirilor. Când au venit peste un an de zile să serbeze ziua martirului, fiind denunţaţi prefectului, acesta a dat ordin să se închidă gura galeriei şi să fie păziţi de ostaşi. După ce Biserica şi-a recăpătat libertatea, şi papa Damasus a început restaurarea catacombelor, galeria a fost deschisă din nou şi în faţa ochilor înmărmuriţi a celor de faţă a apărut o privelişte tulburătoare: o mulţime de schelete întinse pe pământ, între care se puteau distinge trupuri de copii, bărbaţi, femei şi preoţi, purtând încă în mâini vasele de argint cu care celebraseră tainele sfinte. Papa Damasus a dat ordin să nu se schimbe nimic, a zidit galeria, lăsând doar o mică deschizătură, prin care se vedeau sfintele relicve. Din nefericire, galeria a fost devastată de către goţi, atunci când au invadat Roma, şi nu a mai rămas decât cripta cu osemintele sfinţilor Crisant şi Daria. În secolul al IX-lea, relicvele celor doi soţi au fost transferate la abaţia Sfântului Avold, din Metz, în nordul Franţei.

Rugăciune

Dăruieşte, Doamne, rugăciunilor noastre rod îmbelşugat, ca să imităm statornicia în credinţă a sfinţilor martiri Crisant și Daria, a căror pătimire o cinstim în fiecare an. Amin.