Spre sfârşitul anului 1624, Vincenţiu de Paul, apostol şi destoinic organizator al operelor de
binefacere, începea o îndelungă colaborare cu Luiza de Marillac, soţie şi mamă copleşită de greutăţi,
dar însufleţită de o energică dorinţă de a contribui la uşurarea suferinţelor imense care în acea
perioadă se abătură asupra Parisului şi a Franţei. Vincenţiu vedea în ea un suflet de crin, o inimă de
aur şi o voinţă de oţel. Au discutat ca împreună să întemeieze o asociaţie asemănătoare cu călugăria,
care să se ocupe de asistenţa bolnavilor. Acestei asociații i-au dat numele de Fiicele carităţii. Planul
lor avea să aducă o schimbare radicală în modul de exercitare a carităţii şi în viaţa călugărească.
Până atunci nu se concepea o călugăriţă decât purtând vălul care să o acopere, locuind în mănăstire
unde nu era permis să intre nici un bărbat (clauzura), despărţită chiar în capelă de restul
credincioşilor printr-un grilaj de fier, avându-şi capela proprie în cadrul mănăstirii şi o grădina
închisă pentru plimbare numit chiostru.
Voi veţi avea drept mănăstire, repeta Vincenţiu primelor fiice ale carităţii, doar casele
bolnavilor, drept chilie o cameră închiriată, Capela voastră va fi biserica parohială, grădina
închisă vor fi străzile oraşului, clauzura voastră este ascultarea, gratiile să vă fie teama de
Dumnezeu, iar vălul, sfânta modestie.
Sunt cuvinte care mai bine decât cel mai reuşit portret artistic ne descriu chipul sfintei
amintite astăzi: umilă, inteligentă, şi supusă colaboratoare a marelui sfânt al carităţii. Singur
Dumnezeu ştie ce tărie sufletească are această femeie, spunea sfântul Vincenţiu, referindu-se la
neobosita activitate ce o desfăşura în pofida sănătăţii ei şubrede şi a multor neplăceri.
Luiza era fiica naturală a lui Ludovic de Marillac, conte şi consilier în parlament. Ea a avut
parte de o copilărie foarte zbuciumată. În 1604 îi moare tatăl şi Luiza este scoasă din colegiul regal
şi încredinţată unei domnişoare sărace (poate mama ei), care o îndrumă în câmpul muncii. Aflând
de originea ei suferă foarte mult, întărindu-și hotărârea de a deveni călugăriţă. Rudele ei au decis
altfel, şi, la 5 februarie 1613, Luiza se căsătoreşte cu scutierul şi secretarul Mariei de Medicis,
Anton Lagras. La 19 octombrie din acelaşi an se naşte un copil, Mihai. Boala îndelungată a soţului
şi greutăţile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soţi, încât Luiza se gândea că ar
fi mai bine să se despartă.
Numai convorbirile frecvente cu sfântul Francisc de Sales au ajutat-o să depăşească aceste
momente grele. Apoi, Vincenţiu de Paul o asociază la întemeierea Institutului Fiicelor Carităţii.
După puţin timp, în decembrie 1625, soţul moare, iar fiul lor Mihai intră în seminar. Luiza a putut
să primească în casa ei primele tinere venite de la ţară cu gândul de a se consacra îngrijirii săracilor
şi bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane aparţinând
claselor orăşeneşti. Era primul nucleu de la care a început să se dezvolte noua congregaţie atât de
originală a Fiicelor Carităţii.
A rămas în plină activitate până în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu puţine
luni înainte de părintele săracilor, cum era numit sfântul Vincenţiu, de la care a învăţat să ducă o
viaţă sufletească simplă şi să-şi organizeze în mod practic activitatea. Răspunzând parcă gândului
sfântului întemeietor al Fiicelor Carităţii, care spunea că sfinţenia este cu atât mai adevărată cu cât
este mai ascunsă, Luiza de Marillac a fost declarată sfântă abia în 11 martie 1934. În anul 1960,
papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroană a Asistentelor Sociale.
Rugăciune (sfânta Luiza)
Condu-mă, o Doamne, în pacea tăcerii tale, tezaur divin care îmi poate umple sufletul.
Îngere drag al meu, te rog, mergi înaintea lui Isus al meu. Spune-i divinului Mântuitor că eu îl ador și că îl iubesc din toată inima. Cheamă-l pe acest adorabil Prizonier al iubirii să vină în inima
mea și să rămână veșnic în ea. Această inimă e prea mică pentru a deveni lăcaș unui așa măreț rege,
însă eu vreu să o fac mai mare, prin intermediul iubirii și a credinței. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu