19 iunie: Sfântul Romuald, abate

Abatele Romuald, încă din tinereţe, a manifestat o puternică înclinaţie pentru viaţa solitară închinată rugăciunii, deşi trăia în mijlocul multor tentaţii şi exemple de uşurătate, el fiind fiul ducelui de Ravena. Cu multă insistenţă, a obţinut permisiunea de a intra în mănăstirea Sfântul Apolinar, unde, timp de trei ani, a practicat viaţa călugărilor cistercieni. Nemulţumit de viaţa din mănăstire, a cerut permisiunea să ducă o viaţă de sihastru, în tovărăşia pustnicului Marin.

Aici a aflat de schitul din Pirinei închinat sfântului Mihai, la Cuixa, şi, împreună cu dogele de Veneţia, Petru Urseolo, care va fi declarat și el sfânt, s-a îmbarcat pentru o nouă aventură spirituală. Aici a petrecut timp de zece ani, ajungând abate şi îndrumând mănăstirea spaniolă spre o viaţă de reculegere eremitică. Oriunde mergea, călugărul din Ravena răspândea o binefăcătoare atracţie pentru viaţa solitară. Întors acasă, Romuald l-a convins şi pe tatăl său să intre în Mănăstirea Sfântul Sever. Toate peregrinările lui aveau un scop bine precizat: reformarea mănăstirilor şi a schiturilor după modelul vechilor comunităţi orientale. S-a născut astfel, în întunecata pădure alpină de la poalele vârfului Casentino, schitul de la Camaldoli, câmpul (campo) pe care Maldolo l-a dăruit omului lui Dumnezeu în căutare de singurătate.

Dar acest om, atât de dornic de a se îndepărta de oameni pentru a urma propria înclinaţie spre viaţa contemplativă, părea destinat unui necontenit pelerinaj pe drumurile Italiei. Împăratul Otto al III-lea, care nutrea o profundă admiraţie pentru sfântul sihastru, l-a numit abate la mănăstirea Sfântul Apolinar. Demnitatea abaţială nu se armoniza cu idealul său de viaţă călugărească şi, după un an, Romuald depune la picioarele împăratului cârja abaţială, exprimându-şi părerea de rău că a cedat la ceea ce el considera o ispită de orgoliu, şi a cerut să meargă cât mai departe cu putinţă, la mănăstirea de la Monte-Cassino. Şi aici a impus severitatea sa ascetică, dându-i spiritualităţii benedictine o mai accentuată notă contemplativă, eremitică.

A plecat şi de la Monte-Cassino, pentru noi expediţii spirituale, reformând diferite mănăstiri sau întemeind altele noi, ultima la Val di Castro, aproape de Fabriano. Aici şi-a zidit o chilie singuratică, în care voia să rămână singur și unde, la 19 iunie 1027, a plecat la ceruri pentru a-și continua acolo rugăciunea dinaintea Domnului.

Rugăciune

Dumnezeule, care, prin sfântul Romuald, ai reînnoit în Biserica ta, viaţa de sihastru, dă-ne harul să ne lepădăm de noi înşine şi să-l urmăm pe Cristos, şi astfel, să ne învrednicim a ajunge cu bine în împărăţia cerurilor. Amin.