Comemorarea de la 30 iunie se referă la cei dintâi martiri ai Bisericii din Roma, victime ale
persecuţiei declanşate de împăratul Nero, ca urmare a incendierii oraşului la 19 iulie din anul 64.
Pentru ce i-a persecutat Nero pe creştini? Istoricul Corneliu Tacit ne spune în cartea a XV-a a
Analelor sale: deoarece începuse a circula zvonul că incendierea Romei ar fi fost intenţionat pusă la
cale, Nero i-a prezentat ca vinovaţi şi i-a pedepsit cu cele mai rafinate chinuri pe nişte oameni care,
urâţi de toată lumea pentru faptele lor înfiorătoare, erau numiţi de poporul de jos creştini.
La Roma, pe timpul lui Nero, alături de comunitatea evrească, trăia şi comunitatea creştină,
o comunitate mică şi paşnică. Asupra acestora, deoarece puţini îi cunoşteau bine, circulau multe
învinuiri calomnioase. Nero le-a atribuit lor incendierea Romei, de care mulţi, în taină, îl învinuiau
pe el, şi i-a supus unor torturi sălbatice. Credința creștinilor era ca o sfidare la adresa zeilor păgâni,
geloşi şi răzbunători. Păgânii, va aminti mai târziu Tertulian, le atribuie creştinilor orice calamitate
publică, orice nenorocire. Dacă apele Tibrului ies din matcă şi inundă oraşul, dacă, dimpotrivă,
Nilul nu creşte şi nu se revarsă peste câmpii, dacă e secetă, foamete, ciumă, cutremur de pământ,
totul este din vina creştinilor, care îi dispreţuiesc pe zei, şi atunci, din toate părţile se strigă: creştinii
să fie aruncaţi la lei.
Nero este răspunzător pentru faptul că a dat curs absurdei ostilităţi a poporului roman, de
altfel, foarte tolerant în materie de religie, dar care uita această toleranţă când era vorba de creştini.
Ferocitatea cu care împăratul i-a lovit pe pretinşii incendiatori nu poate fi justificată nici prin
interesele supreme ale Imperiului. Episoadele înfiorătoare, cum au fost: torţele umane, oamenii
legaţi de stâlpi, stropiţi cu păcură şi arzând noaptea în grădinile de pe colina Oppio, sau episodul cu
femeile şi copiii îmbrăcaţi în piei de animale şi aruncaţi înaintea fiarelor sălbatice la circ, au fost
atât de cutremurătoare, încât au provocat sentimente de milă şi oroare chiar în însuşi poporul roman.
Atunci, scrie tot Tacit, s-a produs un sentiment de milă, deşi era vorba de oameni care meritau
pedepsele cele mai exemplare. S-a văzut limpede că erau distruşi nu pentru binele public, ci pentru
a satisface cruzimea unui individ, Nero. Persecuţia nu s-a limitat la acea vară fatală a lui 64, ci s-a
prelungit până în anul 67.
Între martirii cei mai iluştri au fost: Principele Apostolilor, răstignit în circul neronian, unde
acum se ridică Bazilica Sfântul Petru, şi Apostolul Neamurilor, sfântul Paul, decapitat la locul
numit Aquae Salviae şi înmormântat lângă drumul spre Ostia. După festivitatea celor doi apostoli,
noul calendar îşi propune să cinstească amintirea celorlalţi foarte numeroşi martiri, ale căror nume,
în mare parte, sunt necunoscute şi nu ar fi fost posibil să aibă un loc individual în
calendar. Omeneşte judecând, împăratul Romei era convins că, prin metodele folosite de el, nu va
mai rămâne nici numele credinţei creştine, a cărei învăţături îi tulburau uneori liniştea, şi încerca să
le nimicească odată cu nenumăratele vieţi ale celor condamnaţi de el: în realitate, el a contribuit la
împlinirea cuvântului lui Isus: Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine (In 12,
32). Pământul stropit cu sângele lui Cristos şi al martirilor rodeşte credinţă, speranţă şi iubire.
Rugăciune
Dumnezeule, care ai sfinţit prin sângele martirilor începuturile măreţe ale Bisericii din
Roma, fă, te rugăm, ca exemplul lor, de tărie în luptă, să ne dea putere, iar biruinţa lor să ne aducă
pururi bucurie. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu