13 iunie: Sfântul Anton de Padova, preot și învățător al Bisericii

Fernando (numele de botez al sfântului Anton de Padova) s-a născut în Lisabona într-o familie nobilă, Buglione, probabil la 15 august 1195. La vârsta de 15 ani a intrat în Colegiul Canonicilor Augustinieni din Coimbra unde şi-a însuşit o cunoaştere atât de adâncă a Sfintei Scripturi, încât papa Grigore al IX-lea îl va numi Chivotul Testamentului, fiind sigur că, dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele Bibliei, Anton ar fi scris-o singur din memorie. Alături de teologie, şi-a însuşit o temeinică cultură filosofică şi ştiinţifică, cultură foarte dezvoltată atunci sub influenţa filosofiei arabe. Această formaţie i-a fost de mare folos în activitatea din ultima parte a vieţii, când a predicat în părţile din nord ale Italiei şi în Franţa, pentru a-i readuce la lumina adevărului pe cei care căzuseră sub influenţa învăţăturilor catare şi albigense.

Pe când era la Coimbra, au fost aduse din Maroc trupurile celor dintâi misionari franciscani martirizaţi. Când procesiunea solemnă a trecut prin faţa colegiului, tânărul Anton a fost profund atins de dorinţa de a deveni şi el martir. Pentru atingerea acestui scop, s-a gândit că cea mai scurtă cale ar fi să devină şi el franciscan şi să fie trimis în ţările necreştine. Cu toată împotrivirea profesorilor şi a familiei, Ferdinand a cerut şi a primit haina franciscană, schimbându-şi cu această ocazie numele în Anton. Alăturându-se fraților misionari care se îndreptau spre Maroc a reușit să pună piciorul pe pământul Africii. Aici, însă, urmările bolii de care suferea, hidropizia, au devenit foarte supărătoare, iar conducătorul grupului de misionari i-a poruncit să se întoarcă în Portugalia. Dar o furtună violentă a schimbat direcția corabiei spre Sicilia, iar fratele Anton a fost primit în mănăstirea franciscanilor din Messina.

A primit obediență într-un convent din provincia Romagna, unde i s-au încredințat diferite munci gospodăreşti, timpul liber petrecându-și-l în reculegere şi rugăciune. Era perioada de maturizare spirituală a unuia dintre marii apostoli ai păcii şi ai credinţei. Cu prilejul unei ceremonii la care nu s-a prezentat preotul desemnat să ţină predica, Anton a fost rugat să încerce să spună el ceva: superiorul se gândea că, în caz de nereuşită, nimeni nu va fi surprins. După un timp de reculgere și rugăciune, începu. Numai după câteva minute şi-au dat seama că în mijlocul lor aveau un tezaur de ştiinţă, talent, credinţă şi zel.

Din acel moment, timp de nouă ani, Anton va fi trâmbiţa care va ridica în picioare mase imense de creştini adormiţi în indiferenţă sufletească şi îndârjiţi în lupte fratricide. La cuvântul lui Anton, se risipesc rătăcirea din minţi şi ura din inimi. Locul de plecare al expediţiilor sale este oraşul Padova, lângă care un prieten bun i-a pregătit o locuinţă răcoroasă între ramurile mari ale unui nuc bătrân. De aici coboară şi, în anul 1231, locuitorii din Padova urmăresc cel din urmă curs de predici, în Postul Mare, pe care Anton l-a ţinut. Din toate părţile veneau ştiri despre fapte minunate petrecute la invocarea în gând a sfântului Anton. Padovanii erau convinşi că în mijlocul lor se afla un mare sfânt.

În ziua de 13 iunie, Anton se afla la Camposanpiero, în afara oraşului. Simţindu-se foarte rău, a cerut să fie adus în Padova. Aşezat pe un car cu fân, a fost transportat cu deosebită atenţie, dar, ajunşi la Arcela, un alt convent, la 1 km de oraş, Anton cere să se oprească. După ce a privit încă o dată oraşul, l-a binecuvântat, apoi a închis ochii. Peste câteva momente, cete de copii alergau pe străzile oraşului, vestind cu bucuria nevinovată a copilăriei: a murit Sfântul! A murit Sfântul! Clopotele tuturor bisericilor din oraş s-au întâlnit într-o solemnă cântare de triumf, de recunoştinţă, de nemărginită durere. O tradiţie spune că, în aceleaşi momente, şi clopotele din Lisabona, fără a fi trase de cineva, au început să sune, cutremurând inimile care au simţit că Ferdinando al lor a ajuns pe culmea de la hotarul dintre pământ şi cer.

După un an, 1232, în sărbătoarea Rusaliilor, Sfântul este ridicat la cinstea altarelor. De atunci, cu fiecare veac ce a trecut, amintirea lui a devenit tot mai vie, şi astăzi numele lui este rostit cu încredere pe toate meridianele pământului, de către oameni de toate convingerile, din toate rasele, din toate treptele sociale şi culturale. Deşi nu au rămas de la el decât câteva cicluri de predici, au fost suficiente pentru a dovedi că autorul lor este o lumină puternică dăruită Bisericii şi, pentru aceasta, în 1946, Papa Pius al XII-lea l-a declarat pe sfântul Anton de Padova, învăţător al Bisericii, cu titlul de Doctor Evangelicus. Se aminteşte astfel că izvorul din care Anton a sorbit înţelepciune şi har este Sfânta Evanghelie: el ne invită pe toţi la acest izvor.

Rugăciune (Sfântul Bonaventura)

Amintește-ți, o, sfinte Antoane, că tu ai ajutat întotdeauna și ai adus mângâiere celui care a apelat la tine în nevoile sale.

Însuflețit de o mare încredere și sigur că nu mă rog fără folos, și eu alerg la tine, care ești așa bogat în merite înaintea Domnului. Nu refuza rugăciunea mea, dar ea să ajungă, prin intervenția ta, înaintea lui Dumnezeu.

Vino în ajutorul meu, în neliniștea și în nevoile mele, și obține-mi harul pe care îl implor cu ardoare, dacă e spre binele sufletului meu...

Binecuvântează munca și familia mea: ține departe de ea bolile și pericolele sufletului și a trupului. Fă ca în ceasul durerii și a încercării eu să pot rămâne statornic în credință și în dragostea față de Dumnezeu. Amin.