1 iunie: Sfântul Iustin, martir

Sfântul Iustin, după cum mărturisește, s-a născut la Sihem, în Samaria, localitate care ne amintește de convorbirea pe care Domnul a avut-o cu femeia samariteană. Filosoful creştin şi creştinul filosof, după cum pe drept este calificat Iustin, face parte din acea categorie de gânditori care au înţeles şi au arătat strânsa legătură dintre ştiinţa limitată a oamenilor şi adevărurile neschimbătoare descoperite oamenilor de Dumnezeu. Drumul care l-a adus la Cristos trece prin filosofia stoică a lui Pitagora, cea aristotelică şi neoplatoniciană: de aici a făcut saltul inevitabil, mai bine spus providenţial, la adevărul integral al creştinismului.

El însuşi ne istoriseşte că, fiind nemulţumit de răspunsurile diferitelor filosofii, s-a retras într-un loc pustiu, pe malul mării, ca să mediteze în linişte. Un bătrân, căruia i-a descoperit frământarea lui sufletească, i-a răspuns că nici o filosofie nu poate satisface spiritul uman, deoarece raţiunea omului este incapabilă să garanteze deplina cunoaştere a adevărului fără un ajutor deosebit din partea lui Dumnezeu. În felul acesta, la vârsta de treizeci de ani, Iustin descoperă creştinismul şi devine un apostol convins al Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Pentru a aduce la cunoştinţa lumii întregi fericita lui descoperire, scrie cele două Apologii ale sale, dintre care prima este dedicată, în anul 150, împăratului Antonin Piul şi fiului său, Marcu Aureliu, poporului şi senatului roman. A mai scris şi alte lucrări, cel puţin opt, între ele cea mai dezvoltată fiind Dialog cu Trifon, o carte ce deschide în literatura creştină discuţiile de fond cu iudaismul. Apologiile rămân însă documentul cel mai important, deoarece din ele putem cunoaşte cum se propaga creştinismul la acea epocă şi cum se oficiau sfintele slujbe, îndeosebi botezul şi misterul euharistic. Acestea ne sunt expuse nu în formă de meditaţii filosofice, ci prezentând diferite aspecte emoţionante din viaţa comunităţii creştine de la început, de care Iustin se simte fericit că aparţine: Eu, unul dintre ei... O astfel de afirmaţie putea să-l coste viaţa. Şi Iustin a plătit cu viaţa apartenenţa lui la Biserica lui Cristos.

Venind şi aşezându-se în capitala Imperiului Roman, în curând se face cunoscut ca un înflăcărat apărător al credinţei creştine: se angajează în discuţii îndelungate cu diferiţi gânditori şi filosofi, îndeosebi cu un oarecare Crescenţiu Cinicul. Acesta îl denunţă pe Iustin că este creştin. Magistratul însărcinat cu rezolvarea cazului, judecătorul Rusticus, era el însuşi filosof, prieten şi apropiat al împăratului Marc Aureliu. Dar odată adus în faţa tribunalului, Iustin nu mai era decât un creştin oarecare, împreună cu un grup de alţi creştini, între care se afla şi o femeie. Pentru credinţa lor în Cristos, au fost condamnaţi la moarte prin decapitare. Despre moartea de martiri a lui Iustin şi a celorlalţi ni s-au păstrat Acta, oglinda fidelă a curajului şi tăriei pe care iubirea faţă de Cristos le-a revărsat în inimile lor.

Rugăciune

Dumnezeule, care, prin nebunia crucii, l-ai învăţat în chip minunat pe sfântul martir Iustin înalta cunoaştere a lui Isus Cristos, dă-ne, te rugăm, prin mijlocirea lui, harul ca, biruind asaltul erorilor ce ne înconjoară, să dobândim tărie în credinţă. Amin.