Figura juridica a parohului religios

Introducere

În istoria Bisericii se întâlnesc adesea persoane care au dorit să trăiască într-un mod mai deosebit relaţia lor cu Dumnezeu. Pentru aceasta ei s-au consacrat într-un mod deosebit Lui (datorită diversității formelor de viață consacrată - IVC - vom numi aceste persoane “religios“). Dintre aceștia, atunci când este necesar, cei însemnați cu sigiliul preoției lui Cristos sunt chemați să slujească mai îndeaproape pe fiii lui Dumnezeu în cadrul instituției numită parohie.

Conciliul Vatican II prevede că în condiţiile în care necesităţile presante ale sufletelor şi penuria de cler diecezan[1], iar stilul propriu de viaţă o permite, institutele de viață consacrată (IVC) sunt invitate să colaboreze cu episcopii diecezani, existând posibilitatea de a li se încredinţa, chiar şi temporal parohii. În ceea ce priveşte exercitarea cultului public, grija faţă de suflete, propovăduirea adresată poporului, educaţia religioasă şi morală a credincioşilor, toate persoanele consacrate sunt supuse puterii Ordinariului locului[2].

În textul ce urmează vom încerca să identificăm anumite aspecte juridice ale parohului religios. Mai întâi vom vedea ce este parohul şi mai ales parohul religios. Apoi vom aprofunda câteva detalii: vacanţa parohială, condiţiile şi cerinţele pentru a se acorda titlul de paroh unui religios. În continuare vor fi prezentate cele trei etape ale provisio, adică desemnarea candidatului, conferirea titlului şi luarea în posesie.

Parohul religios – aspecte generale

Parohul este acel preot căruia i s-a încredinţat grija pastorală a unei comunităţi constituită ca parohie. El este adiutores et cooperatores Episcopi et sacerdotii participes[3]. Denumirea de paroh a fost introdusă la Conciliul din Trident indicând preotul care se îngrijeşte de suflete[4].

Paroh religios este termenul care indică pe toţi acei membri ai IVC şi SVA care în orice mod li se încredinţează păstorirea sufletelor. Aceştia pot fi:

a) Preotul religios exclaustrat care, pe timpul absenţei din casa religioasă conduce o parohie secundară: el este subiect al Ordinariului locului, nu doar în ceea ce priveşte îngrijirea sufletelor, dar, etiam ratione voti oboedientiae (cf. cc. 678-687) cum precizează CIC ’17 în c. 639.

b) Religiosul care rămâne în casa religioasă, care guvernează în mod stabil parohia seculară: este chemat paroh religios, păstrează obligaţiile care sunt compatibile cu noul oficiu, iar în privinţa îngrijirii sufletelor este subiectul exclusiv al Ordinariului diecezan.

c) Religiosul care exercită îngrijirea sufletelor într-o parohie încredinţată IVC[5].

Parohia Vacantă

Devenind vacantă pentru un motiv oricare ar fi el, parohia religioasă, înaintea constituirii administratorului parohial [6], vicarul cel mai în vârstă îşi asumă imediat guvernarea parohiei (cf. c. 541 § 1). La fel, în conformitate cu prescripţia conţinută în § 2 a canonului, are obligaţia de a avertiza imediat Ordinariul locului că parohia este vacantă.

În astfel de cazuri, superiorul casei religioase sau a provinciei este cel care prevede şi avertizează Ordinariul diecezan a vacanţei constatate şi propune preotul care va trebui să fie constituit administrator parohial[7].

Dacă în circumstanţe particulare, grija pastorală a unei parohii ori a mai multor parohii a fost încredinţată în solidar mai multor preoţi, cu condiţia totuşi ca unul dintre ei să fie moderatorul în exerciţiu a îngrijirii pastorale, astfel încât să dirijeze activitatea comună şi de ea să răspundă în faţa episcopului după norma canonului 544, încetarea oficiului de un preot al grupului şi chiar a moderatorului, nu devine vacantă parohia, pentru că a fost încredinţată grupului în solidar. Evident este de competenţa episcopului, după prezentarea superiorului competent (c. 682 § 1), să numească alt moderator, de care oficiu fusese însărcinat preotul cel mai vârstnic per nomina[8].

Administratorul parohial are toate datoriile şi drepturile parohului, doar dacă episcopul nu stabileşte altfel (cf. c. 540 § 1), şi nimic nu va putea îndeplini care ar putea pricinui prejudicierea drepturilor parohului sau care să poată fi spre dauna bunurilor parohiei. Iar la sfârşitul însărcinării va trebui să prezinte o evidenţă exactă noului paroh (cf. c. 540).

Mons. Coccopalmerio scrie cu privire la aceasta: Vacatio paroecia significat ut obvium est: persona parochi non existit. Hoc, evidenter, determinat ut alia persona officium exerceat… In casu vacationes omnino patet administrator paroecialis omnia officia et iura ac parochus habet: etenim susbiectum substituere debet in toto… Praeidicium afferre iuribus parochi significat sumere decisionem quam fortasse parochus sumere non vellet…[9].

Procedura de Provisio a parohului

Procedura cuprinde trei momente fundamentale: desemnarea candidatului, conferirea titlului (instituirea) şi luarea în posesie.

Astfel de procedură se deosebeşte de aceea urmată în mod normal pentru preoţii diecezani, în special cu privire la primul moment, pentru acela relativ al desemnării persoanei candidatului.

Preotul religios candidat la oficiul de paroh trebuie să fie prezentat episcopului diecezan de superiorul competent, sau cel puţin trebuie să aibă consensul său.

Canonul 523, care face trimitere la canonul 682 § 1, stabileşte: dacă se tratează de conferirea unui oficiu ecleziastic în dieceză unui religios, numirea va fi făcută de episcopul diecezan după propunerea sau cel puţin cu consensul superiorului competent.

Când desemnarea persoanei este făcută pentru o parohie încredinţată Institutului (parohie religioasă), se recere prezentarea (cf. cc. 158-163). O eventuală prevedere a oficiului de paroh fără o prealabilă prezentare a candidatului făcută de superiorul competent ar fi privată de orice efect juridic. În acest caz, superiorul religios se substituie episcopului diecezan, chiar şi dacă raţiunea concluzivă asupra idoneităţii persoanei i se cuvine episcopului (c. 163).

Când, însă, parohia este încredinţată religiosului, ca individ, întrucât parohia rămâne diecezană şi Institutul nu îşi asumă în mod direct nici o responsabilitate pastorală, se recere consensul Superiorului religios pentru ca Episcopul să poată numi parohul. În acest caz desemnarea persoanei poate fi făcută chiar de episcopul însuşi, numai să consimtă şi superiorul, iar consensul, care este dat pentru validitate, să preceadă numirea.

Şi într-unul şi în celălalt caz, totuşi, se cere adeziunea persoanei religiosului (c. 163), deşi el, în virtutea votului ascultării, poate fi obligat să accepte, cum de altfel poate fi obligat chiar şi un preot diecezan (cf. cc. 274, 1371, 2°)[10].

Condiţiile necesare

Superiorul ecleziastic, pentru ca să poată trece în mod valid la conferirea oricărui oficiu, trebuie să respecte condiţiile de caracter general.

Ele privesc:

1) comuniunea eclezială a candidatului, care este necesară nu doar pentru îndeplinirea oficiului, dar şi pentru întreţinerea sa (c. 149/1);

2) idoneitatea subiectului: el, în mod pozitiv, trebuie să posede toate calităţile cerute de dreptul universal, particular şi special; în mod negativ, trebuie să fie imun de eventualele impedimente (c. 149/1-2);

3) excluderea oricărei simonii: provisio simoniacă a oficiului ar fi ipso facto nulă (c. 149/3);

4) condiţiile proprii oficiilor îngrijite: trebuie să fie conferite doar clericilor însemnaţi cu preoţia (c. 150);

5) incompatibilitatea oficiilor: sunt astfel acelea care nu pot fi îndeplinite în acelaşi timp de aceeaşi persoană (c. 152);

6) vacanţa de drept: „provisio unui oficiu ne vacant de drept e nulă pentru acelaşi fapt, …” (c. 153/1)[11].

Cerinţe

Pentru o legitimă misiune canonică, în general trebuie să concorde aceste trei condiţii:

1) puterea la admitere, care este subiectul activ al jurisdicţiei. Codul de Drept Canonic CIC vorbeşte în mod expres de puterea:

- Pontifului Roman (c. 331);

- Episcopului diecezan (c. 391);

- Vicarului diecezan şi episcopal (cc. 475-476);

- Superiorilor şi Capitolelor Institutelor religioase (c. 596).

2) Aptitudinea candidatului, care este subiectul pasiv al jurisdicţiei. CIC, pentru anumite oficii cere ordinul sacerdotal: oficiul care comportă o deplină îngrijire a sufletelor, la împlinirea căreia se cere exercitarea ordinului sacerdotal, nu poate fi conferită în mod valid celui care nu a fost încă hirotonit preot (c. 150); pentru miniştrii ordinari ai botezului şi a împărtăşaniei se cere ordinul diaconal (cc. 861, 910), cum de asemenea pentru a fi delegat la asistarea căsătoriei (c. 1108/1). Astfel de aptitudini trebuie să fie evaluate în mod pozitiv.

3) Forma datorată în actul încredințării: provisio canonica pentru încredințarea puterii ordinare, comisio pentru concesionarea puterii delegate.

Aceste trei cerinţe, dacă concordă în actul juridic cu care este conferită puterea, constituie titlul juridic; dacă lipseşte chiar şi una dintre aceste trei cerinţe, sau el este afectat de un viciu esenţial, titlul este ilegitim.

Elemente constitutive ale provisio a parohului religios

Provisio este un act complex, care este compus din multe acte simple. Dintre acestea, unele sunt în mod juridic irelevante, încât nu sunt necesare şi, dacă intervin în perioada de timp dintre numire şi luarea oficiului, nu produc nici un efect juridic: altele, din contră, sunt în mod juridic relevante, încât sunt în mod strict necesare şi fiecare dintre ele produce un particular efect juridic, cum vom vedea.

Cele trei acte relevante, care sunt apte să producă un determinat efect juridic:

- desemnarea candidatului;

- conferirea titlului juridic;

- posedarea canonică a oficiului.

Actul central şi esenţial este acela al conferirii titlului; celelalte două sunt complementare în privinţa lui: desemnarea candidatului este complementar antecedent; posedarea canonică este actul complementar următor.

Biserica, de-a lungul secolelor, a conces sau tolerat o amestecare a terţilor în actele esenţiale, dar complementare a provisio canonică, rezervându-şi în fiecare caz raţiunea asupra aptitudinii persoanei şi următoarei confruntări. Sub preţul totuşi a celor mai dure lupte şi a unor grele sacrificii, biserica ţine în mod constant să afirme şi să exercite dreptul său inalienabil de confruntare: fără ea, însă, la nimic nu foloseşte desemnarea sau impunerea persoanei, nici luarea în posesie, de oricine şi oricum împlinită. Un intrus, din voinţa altuia, nu va putea niciodată să deţină un oficiu ecleziastic.

1) Desemnarea candidatului

Desemnarea candidatului, care constituie actul complementar antecedent, în mod firesc, este împlinită de acelaşi superior ecleziastic competent să confere oficiul; în cazuri particulare, totuşi, poate fi împlinită de alte persoane, fizice sau juridice. În primul caz, este vorba de conferirea libera, în al doilea, însă este vorba de conferirea necesară.

În conferirea liberă desemnarea candidatului este făcută libere et pleno iure de însuşi superiorul intermediar, fără intervenţia persoanei fizice sau juridice, civile sau ecleziastice[12].

În conferirea necesară, desemnarea candidatului se poate petrece în următoarele moduri: prin prezentare, opţiune, numire, alegere, postulat. Desemnarea parohului religios este făcută prin prezentare (cc. 158-163).

Prezentarea este desemnarea candidatului făcută de superiorul ecleziastic în a cărui competenţă este conferirea titlului.

Prezentarea este reglementată de următoarele norme:

- trebuie să fie făcută, dacă nu a fost altceva dispus, până la trei luni de la vestea vacanţei oficiului (c. 158/1);

- nimeni nu poate fi prezentat împotriva voinţei sale (c. 159);

- cine se bucură de dreptul de prezentare, poate prezenta una sau mai multe persoane, iar aceasta fie în acelaşi timp fie după aceea (c. 160/1);

- nimeni nu se poate prezenta pe sine însuşi; un colegiu sau un grup de persoane poate prezenta unul dintre membrii săi (c. 160/2);

- acela care a prezentat o persoană nepotrivită poate doar pentru încă o dată să prezinte, până într-o lună, un alt candidat (c. 161/1);

- cel care până la momentul potrivit nu a făcut prezentarea, şi de asemenea cel care a prezentat de două ori o persoană recunoscută a fi nepotrivită, pierde pentru acel caz dreptul de prezentare, iar autorităţii căreia îi revine să dea instrucţiuni are competenţa să prevadă în mod direct oficiului vacant, cu consensul totuşi al Ordinariului propriu candidatului la provisio (c. 162).

CIC actual se referă doar la un singur caz de prezentare reală şi proprie, în sensul tehnic al c. 158: prin conferirea unui oficiu diecezan unui membru al IVCR al SVA. Aceasta se petrece asupra prezentării, sau cel puţin cu consensul superiorului competent” (c. 632/1).

2) Conferirea titlului

Conferirea titlului constituie actul central şi esenţial al provisio unui oficiu ecleziastic, momentul înscăunării în care este creat titlul juridic în persoana candidatului, sau momentul în care munus (= oficiul) devine potestas ad actum expedita (= putere liberă de exerciţiu) [13].

Celelalte două acte sunt complementare, în ceea ce priveşte desemnarea persoanei, de cele mai multe ori este făcută de acelaşi intermediar şi se confundă cu actul conferirii, întrucât sunt îndeplinite în acelaşi moment. Luarea în posesie canonică nu e necesară întotdeauna, iar de la ea se poate dispensa.

Conferirea titlului din contră, este esenţială, deoarece fără ea nici nu e concepută crearea titlului juridic.

Biserica, pentru sine, are un drept originar chiar şi asupra celorlalte două acte de provisio (desemnarea persoanei şi luarea în posesie canonică), totuşi, acestea fiind complementare, serviciul lor (între anumite limite şi după norme stabilite de Biserică), pot fi încredinţate străinilor; conferirea, din contră, fiind actul central şi esenţial al provisio, ex ipsa natura rei, trebuie să fie împlinită în mod necesar de superiorul ecleziastic competent.

Din analiza canonului 147 rezultă că, conferirea unui oficiu ecleziastic are două caractere importante: liberă şi necesară.

1) Conferirea liberă

Conferirea este liberă dacă toate actele juridic relevante sunt împlinite de superiorul ecleziastic, cel care, în mod liber şi fără nici o intervenţie a vreunei persoane străine, ecleziastică sau civilă, depune toate actele ale provisio: desemnează candidatul, îi conferă titlul şi îl introduce în posesia canonică a oficiului.

Practic, în acest caz, desemnarea persoanei nu constituie un act distinct al conferirii titlului; chiar dacă cronologic distinctă, ea nu produce nici un efect juridic înaintea conferirii titlului.

După citatul canonic, primul mod al provisio a unui oficiu ecleziastic este libera conferire.

Libera conferire, pentru ca să poată produce propriile efecte juridice, în afara actului superiorului ecleziastic, recere şi consensul candidatului.

În mod general, libera conferire este împlinită de o singură persoană, totuşi nu se exclude ca această persoană să fie obligată să acţioneze de consilio sau de consensu altor persoane.

2) Conferirea necesară

Conferirea necesară, numită şi semideplină sau obligată, se verifică când desemnarea candidatului este făcută de o persoană fizică ori juridică, căreia Biserica i-a acordat dreptul de prezentare, de numire, de opţiune, de alegere sau de postulat.

Se numeşte conferire necesară pentru că, împlinită în mod ritual desemnarea candidatului şi constată idoneitatea persoanei, din partea superiorului competent, acesta nu poate nega conferirea titlului, pentru că respectivul candidat a primit în mod legitim ius ad rem.

Conferirea necesară, în drept, asumă titlul particular, după modul cum a venit desemnarea candidatului. Ea, de aceea, se numeşte instituire, dacă desemnarea candidatului a rezultat prin prezentare ori numire. Dreptul prezentării – cum s-a mai spus – după Vatican II se verifică doar în puţine cazuri de iuspatronato[14] şi când se tratează de conferirea unui oficiu diecezan unui religios; dreptul de numire este de competenţa doar anumitor şefi de stat, printr-o concesie specială făcută lor de Sf. Scaun.

În doctrină este folosită formula Instituitur praesentatus vel nominatus[15].

3) Luarea în posesie

Luarea în posesie, care constituie actul complementar următor, în trecut era numită chiar institutio corporalis, în opoziţie cu instituirea colectivă a titlului, care urmează prezentării candidatului, făcută de cine are acest dreptul.

Distincţia dintre instituirea colectivă şi corporală este de mare importanţă juridică: prima însă, poate fi făcută chiar dacă oficiul este vacant doar de iure, cealaltă însă, doar dacă oficiul e vacant de iure et de facto.

Transmiterea puterii sacre este împlinită prin conferirea titlului, care constituie actul central şi esenţial al provisio. Acest act al conferirii, prin natura sa, este intern: actul voinţei cu care superiorul competent transferă puterea sacră persoanei noului titular al oficiului.

Pentru că acest act, din natura sa intern, să poată fi primit ca relevant în viaţa socială a Bisericii şi dovedit în forul extern, este necesar actul extern al luării în posesie.

Motivelor de ordin juridic se adaugă motivele de ordin teologic şi liturgic, care postulează necesitatea luării în posesie.

În primele secole ale Bisericii, nefiind clară distincţia dintre puterea de hirotonire de puterea jurisdicţională, succesiunea apostolică era făcută în mod expres prin impunerea mâinilor: conferirea preoţiei şi a celorlalte sacramente manifesta spiritualitatea proprie şi sacramentalitatea.

Când în secolele următoare s-a făcut distincţia dintre puterea Ordinului Sacru şi aceea a jurisprudenţei, de exemplu în transferarea Episcopilor de la o biserică la o alta, atunci, actului intern al conferirii ordinului sacru i-a fost adăugat actul extern al conferirii jurisdicţiei, semn sensibil al succesiunii apostolice, act împlinit în forme oportune şi uşor de înţeles, deoarece era deja în uz în dreptul succesoral al popoarelor. Astfel, actul evident simbolic devenea şi act juridic iar dreptul divin a angajat forme liturgice adaptate să exprime faptul spiritual în conferirea puterii sacre. Astfel de forme sunt direcţionate de dreptul particular şi de obiceiuri.

În timpurile trecute, actul complementar al luării în posesie era numit investitură, installatio, intronizatio. Conciliul al doilea din Vatican l-a numit immissio in servitium. Noul CIC foloseşte expresia capere possessionem.

1°) Îndatorire

Luarea în posesie nu este cerută pentru validitatea provisio în general şi nici prescrierea nu se extinde oficiilor parohiale şi religioase.

CIC prescrie luarea în posesie:

- pentru cardinali, cărora le-a fost încredinţat în titlu o biserică suburbicară sau o biserică a Urbei, chiar fără a avea asupra ei nici o putere de guvernare (c. 357/1);

- pentru episcopul diecezan, care nu se poate interpune în exercitarea oficiului încredinţat, dacă mai întâi nu a luat în posesie canonică dieceza (c. 382/1);

- pentru episcopul coauditor, care devine imediat episcop al diecezei pentru care a fost constituit numai să ia în legitimă posesie (c. 409/1);

- pentru cine a fost promovat la îngrijirea pastorală a unei parohii, care o obţine şi care trebuie să o asiste din momentul luării în posesie (c. 527/1).

CIC în anumite cazuri, precizează şi modalităţile de luare în posesie: Episcopul coauditor şi episcopul auxiliar iau în posesie oficiul când prezintă scrisoarea apostolică de numire (c. 404/1-2).

Datoria luării în posesie a oficiului este gravă, ca şi omisiunea sa este culpabilă, în timpul stabilit. CIC ’17 reţinea cauza de tacită pierdere a oficiului (c. 188/2).

2°) Timpul util

Timpul util pentru luarea în posesie, este definit de dreptul comun doar pentru episcopii diecezani, care trebuie să ia în posesie dieceza în decurs de patru luni de la primirea scrisorii apostolice, dacã nu a fost deja consacrat episcop; în două luni de la primire, dacă este deja consacrat (c. 382 § 1).

În general, în timp util în unele cazuri, este determinat de dreptul particular sau superior.

3°) Autoritatea competentă

Ca şi conferirea titlului, tot aşa luarea în posesie este un act propriu al superiorului ecleziastic, acesta fiind un act al puterii sacre.

De fapt:

- Sfântul Scaun moderează luarea în posesie a oficiilor concistoriale: episcopi diecezani (c. 382/2) şi episcopi coauditori şi auxiliari (c. 402);

- Ordinariul diecezan moderează luarea în posesie a oficiilor de caracter diecezan (c. 527);

- Dreptul propriu moderează luarea în posesie a oficiilor în IVC şi în SVA (cc. 625‑626).

Efecte juridice ale actelor juridic relevante

Fiecare dintre cele trei acte juridic relevante (desemnarea candidatului, conferirea titlului, luarea în posesie a oficiului) produce un specific efect juridic.

1) Desemnarea candidatului

Desemnarea candidatului produce ius ad rem, sau dreptul de obţinere, conferirea titlului din partea superiorului intermediar; totuşi, pentru ca desemnarea candidatului să devină eficace, trebuie să fie completă în toate elementele sale, care sunt proprii fiecărei forme de desemnare: este necesar ca superiorul, confirmată fiind idoneitatea candidatului, să i se dezvăluie hotărârea de a trece la conferire, iar candidatul să fi declarat că vrea să accepte.

a) Desemnarea făcută în mod liber şi direct de acelaşi superior intermediar este deplină din momentul în care i se aduce la cunoştinţă candidatului desemnat de el, iar acesta declară că vrea să accepte.

b) Desemnarea, însă, făcută prin prezentare sau prin numire, este împlinită şi produce ius ad rem, sau la instituire, dacă aceste două elemente concordă: prezentarea din partea superiorului sau a persoanei privilegiate şi acceptarea din partea superiorului intermediar, care precede examinarea idoneităţii candidatului (c. 163)[16].

2) Conferirea titlului

Efectul juridic produs de conferirea titlului, care constituie actul central şi esenţial al provisione canonice, este ius in re, încât conferirea crează titularul legitim al oficiului ecleziastic şi i se atribuie toate drepturile şi toate obligaţiile inerente oficiului despre care se tratează. Ius in re este dreptul deplin, pentru că el conferă titularului şi dreptul de luare în posesie a oficiului, act căruia îi urmează esercitium iuris.

Primirea unui astfel de drept din partea titularului are loc sub forme diferite ale conferirii.

Dacă conferirea este liberă, ius in re se primeşte cu consensul candidatului, care declară că vrea să accepte conferirea făcută de Superior: cu actul de acceptare, provisio este deplină şi de aceea, produce deplinul şi perfectul efect juridic.

Dacă conferirea este neceară, momentul primirii lui ius in re variază:

a) În instituirea prezentatului sau al celui numit, aceştia primesc ius in re cu actul superiorului legitim care îi instituie, sau le conferă titlul oficiului căruia le-au fost desemnaţi: este, de fapt, actul superiorului legitim care conferă celui prezentat sau numit oficiul în titlu, întrucât crează titularul său.

b) În aprobarea opţiunii, ius in re se primeşte actul confirmării din partea superiorului legitim sau al preşedintelui colegiului: în acest caz, este actul confirmării cel care conferă celui ales, recunoscut a fi idoneu titlul oficiului.

Superiorul care a confirmat legitimitatea alegerii şi idoneităţii celui ales, nu poate nega conferirea. Dacă el o neagă ilegitim, cel ales are dreptul să recurgă la superiorul ierarhic, cerând ca acesta să oblige superiorul care îi neagă conferirea să acţioneze la această conferire, ori să acorde acesta ius devolutivo.

Împotriva deciziei superiorului ierarhic este admis recursul jurisdicţional la Sectio Altera della Seguatura Apostolica (c. 1445/2).

3) Luarea în posesie

Efectul juridic al luării în posesie – act complementar concluziv al provisio – produce exercitium iuris. Un astfel de act, de aceea, nu este o adevărată ceremonie făcută să solemnizeze în mod public actul conferirii titlului oficiului ecleziastic, o rămăşiţă a tradiţiilor romane sau germanice, dar este un act juridic care produce efectul său specific.

De aceea se explică:

- prescripţia CIC, asupra luării în posesie a oficiului Episcopului diecezan (c. 382/2‑4), a parohului (c. 527), a episcopului coauditor şi auxiliar (c. 404);

- interzicerea amestecării direct sau indirect, în guvernul diecezei, din partea noului episcop, înaintea luării în posesie (c. 382/1);

- formalitatea care trebuie să însoţească luarea în posesie (cc. 382/3; 404/1-2; 527/2), etc.

De aceea, trebuie să concludem că luarea în posesie este actul conclusiv al provisio canonica, în mod particular pentru oficiile ecleziastice care comportă îngrijirea sufletelor, pentru că, cu astfel de act, noul titular primeşte exercitium iuris.

Concluzie

Legile canonice ale Bisericii Catolice ies în evidenţă cu două concrete atribute care trimit spre domeniul juridic. Pentru ca mesajul evanghelic să fie trăit în contextul imperfecţiunii noastre umane dreptul este acela care organizează şi sprijină cursivitatea vieţii.

Acest material a vizat un aspect concret din viaţa Bisericii: aspecte juridice ale parohului religios. 

Conciliul Vatican II invită IVC şi SVA să colaboreze cu episcopii diecezani.

Astfel că în conditiile unei vacanţe parohiale Ordinariul locului o va putea încredinţa pe aceasta unui IVC sau SVA. Astfel că va avea loc procedura de provisio a parohului. Aceasta cuprinde trei momente fundamentale: desemnarea candidatului, conferirea titlului (instituirea) şi luarea în posesie. Respectând anumite cerinţe (comuniunea eclezială; idoneitatea subiectului; lipsa oricărei simonii; condiţiile proprii oficiilor îngrijite; vacanţa de drept instituirea se produce în mod corect şi în armonie.

Bibliografie

CODEX IURIS CANONICI. Auctoritate Ioannis Pauli Pp. II promulgatus, Vaticana, Vatican City 1983.

CODEX IURIS CANONICI. Pii Pontificis Maximi, issu digesttes Benedicti Papae XV, Polyglottis Vaticanis Civitatis Vaticanae 1956.

Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii. Decrete. Declaraţii, Arhiepiscopia Romano - Catolică de Bucureşti, 2000.

Francesco d’Ostilio, Il Parroco religioso, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2000.

Abrevieri

c. canonul

cc. canoanele

Cf. Conform

IVC Institut de Viaţă Consacrată

SVA Societate de Viaţă apostolică

Note

[1] Christus Dominus 35.

[2] Ibid.

[3] Concilio Aquisgranense, II (a. 836), c. 5.

[4] Cf. Wernz-Vidal, Jus canonicum, Romae 19433, 911, n. 719.

[5] Cf. Christus Dominus 32.

[6] Cf. CIC ’17, c. 472 Superiorul casei religioase îşi asuma guvernul parohiei religioase şi propunea Ordinariului diecezan preotul care trebuia să fie constituit vicar economic.

[7] Francesco d’Ostilio, Il Parroco religioso, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2000, 128.

[8] Francesco d’Ostilio, op.cit., 129.

[9] Coccopalmerio 87, p. 49, 62 în Francesco d’Ostilio, op.cit., 128.

[10] Francesco d’Ostilio, op.cit., 129.

[11] Francesco d’Ostilio, op.cit., 130.

[12] Cf. Francesco d’Ostilio, op.cit., 132.

[13] Cf. Francesco d’Ostilio, op.cit., 130.

[14] Iuspatronato – dreptul de administrare a bunurilor.

[15] Cf. Francesco d’Ostilio, op.cit., 135

[16] Cf. Francesco d’Ostilio, op.cit., 138.