25 august: Sfântul Ludovic, rege

Deşi era regele Franţei, Ludovic al IX-lea prefera să semneze Ludovic de Poissy, numele localităţii unde a fost botezat, spunând că demnitatea cea mai înaltă a primit-o de la Dumnezeu. De alte onoruri nu ţinea seamă, dar pentru că poporul i-a pus pe cap coroana de rege chiar de la vârsta de doisprezece ani, a voit să practice datoria de rege cu perfecţiune desăvârşită, aşezând alături două lucruri care pentru noi, muritorii de rând, par de neîmpăcat: viaţa ascetică şi politica. Sub veşmintele de mătase purta haina aspră a pocăinţei. Mulţi din jurul său considerau că dăruieşte prea mult timp rugăciunii. E straniu, reflecta tânărul suveran, că evlavia mea este considerată drept pierdere de timp, dar în schimb nu s-ar rosti nici o vorbă de dojană dacă acest timp l-aş risipi la vânătoare sau diferite distracţii.

S-a născut în 1214. Mama sa, virtuoasa Bianca de Castilia, regentă a Franţei în perioada când Ludovic a fost minor, i-a dat fiului său o formaţie creştinească solidă. A voit să conducă în pace, dar de mai multe ori a trebuit să pună mâna pe arme împotriva englezilor, pe care i-a învins, apoi împotriva vasalilor rebeli, pe care i-a readus sub ascultare. Din mai multe părţi, chiar şi de la Roma, a primit sfatul să pornească război împotriva împăratului Frederic al II-lea, dar regele, înţelept, nu s-a lăsat atras în cursă. Dimpotrivă, s-a oferit să fie mijlocitor între papa şi împărat, şi a contribuit la aplanarea neînţelegerilor dintre ei. În schimb, a pus multă energie în opera de reînnoire a justiţiei şi a economiei ţării sale.

Modul său de a împărţi dreptatea era exemplar. El le repeta fiilor săi: Dacă un sărac se află în judecată cu un bogat, susţine cauza săracului până la descoperirea completă a adevărului. A ridicat spitale, cămine, şcoli. A susţinut Universitatea din Sorbona, oferind Franţei primatul culturii europene. A încurajat ridicarea de mănăstiri pe pământul ţării sale.

Urmând idealul religios pe care şi l-a propus, a organizat o cruciadă pentru eliberarea Locurilor Sfinte. A cucerit fortăreaţa Damietta, de lângă braţul răsăritean al Nilului, dar, în anul următor, a căzut prizonier la egipteni, în bătălia de la Mansourath. Armata lui a fost decimată de ciumă şi de foamete. Pentru răscumpărarea lui, s-a plătit o sumă imensă, şi acest insucces a provocat o răzvrătire generală a elementelor duşmănoase din întreaga Franţă. Ludovic, schimbând expediţia militară în pelerinaj, a rămas patru ani în Ţara Sfântă. Întorcându-se în patrie, a reluat expediţia, de data aceasta, pornind din partea opusă, din Tunisia. Atins de ciumă, a murit la poarta Tunisului, în ziua de 25 august 1270.

După douăzeci şi şapte de ani a fost ridicat la cinstea altarelor. Prin aceasta, a fost încoronată o viaţă dăruită înfăptuirii dreptăţii şi a iubirii în viaţa oamenilor. Onestitatea şi bunătatea lui au fost recunoscute chiar şi de musulmanii cu care se afla în război, şi care îl numeau Sultanul drept.

Rugaciune

Dumnezeule, care l-ai înălţat pe sfântul Ludovic de la grija regatului pământesc, la slava împărăţiei cereşti, dă-ne, te rugăm, prin mijlocirea lui, harul, ca, în îndeplinirea îndatoririlor noastre vremelnice, să căutăm împărăţia ta veşnică. Amin.