20 august: Sfântul Bernard, abate și învățător al Bisericii

Bernard s-a născut în 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în partea de est a Franţei. A învățat la şcoala mănăstirească din apropiere. Pe când era student, colegii săi îi respectau atât de mult delicateţea şi seriozitatea, încât, atunci când se apropia el, dacă eventual se aflau în conversaţii uşuratice, spuneau: să tăcem, se apropie Bernard.

Sufletul lui Bernard era stăpânit de două mari iubiri: crucea lui Isus, şi mama. Deseori, îi văzuse în casa părintească pe pelerinii care veneau de la Locurile Sfinte, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Muntele Golgota în sacul de pe spate. Inima lui se aprinse de o mare iubire faţă de Cristos răstignit. Fiinţa care îl înţelegea deplin, căruia el îi destăinuia elanurile inimii, era mama lui. Sufletele lor erau atât de unite, încât, la moartea mamei, Bernard a hotărât să părăsească bucuriile şi splendorile castelului părintesc, spre a se retrage în mănăstire.

Tatăl şi fraţii săi s-au împotrivit energic şi, pentru a-l abate de la acest gând, i-au propus să urmeze cursurile la o universitate din Germania. Bernard a acceptat şi a pornit la drum. Găsind pe cale o cruce, se aruncă în genunchi şi ceru lumină de la Atotputernicul. Un glas lăuntric îl inspiră că Cel Răstignit pe Cruce şi Biserica au nevoie nu de oameni învăţaţi, ci de oameni care să iubească sincer sărăcia şi să se jertfească pentru mântuirea tuturor. S-a întors din drum şi i-a convins pe fraţii şi pe tatăl său să-i îngăduie împlinirea hotărârii luate. Astfel, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în mănăstirea benedictină de la Cîteaux. Discuţiile avute cu fraţii lui au lăsat urme adânci în sufletele lor. Drept urmare, unul câte unul, au început să părăsească comodităţile castelului părintesc pentru a-l urma pe Bernard. Deoarece numărul tinerilor care doreau să intre în rândul cistercienilor era tot mai mare, abatele Ştefan Harding a hotărât să înfiinţeze şi alte centre. În grupuri de câte doisprezece călugări, erau trimişi în diferite locuri pentru a pune temeliile unor aşezări noi. Unul dintre aceste grupuri, al treilea, a fost pus sub conducerea lui Bernard.

Micul grup de călugări, purtând în faţă o cruce grea de lemn şi cântând imnuri de laudă Domnului, au străbătut o cale lungă, până au ajuns într-o vale largă. Locul li s-a părut deosebit de potrivit şi au hotărât să rămână acolo, schimbându-i numele din Valea buruienilor amare în Valea luminoasă (Clairvaux). Fraţii, experţi în lucrări manuale, ca toţi benedictinii, au înălţat în grabă adăposturi pentru rugăciune, pentru dormit, pentru a pregăti cele necesare traiului. Bernard a impus o asprime care i-a deranjat pe mulţi, dar a fost preţuită de sufletele tari şi hotărâte. După câţiva ani, în Valea Luminoasă trăiau în rugăciune, în muncă şi în totală ascultare peste şapte sute de călugări.

Bernard a îndreptat către Preacurata Fecioară Maria toată afecţiunea de care poate fi capabilă inima unui copil faţă de mama sa.

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, cum sunt: Tratatul despre iubirea de Dumnezeu sau Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Preacurata Fecioară Maria. El a compus textul şi melodia minunatului imn Ave Maris Stella (Bucură-te, Steaua Mării). Tot lui i se datorează cuvintele O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria! (O milostivă, o blândă, o dulce fecioară Maria!), cuvinte adăugate la vechea rugăciune: Salve Regina (Bucură-te Regină). De la sfântul Bernard au rămas alte douăsprezece tratate spirituale, mai mult de trei sute de predici, peste cinci sute de scrisori. Biserica l-a declarat învăţător al Bisericii.

Cu puţine clipe înainte de a muri, în seara zilei de 20 august 1163, astfel îi mângâia pe fraţii săi: nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei, care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu, care mă trage acolo, sus.

Rugăciune (sfântul Bernard)

Adu-ţi aminte, o, preablândă Fecioară Marie, că nu s-a auzit niciodată să fi fost părăsit, cel ce a alergat sub ocrotirea ta, cel ce a cerut ajutorul şi mijlocirea ta. Însufleţit de o astfel de încredere, alerg la tine, o, Maică, Fecioară a fecioarelor. La tine vin şi stau gemând înaintea ta ca un păcătos: Maică a Cuvântului, nu dispreţui cuvintele mele, ci auzi-mă cu milă şi ascultă-mă. Amin.