Giuseppe Melchiore Sarto s-a născut la 2 iunie 1835, în localitatea Riese. Fiind un copil
dezgheţat şi dornic de învăţătură, a fost trimis să înveţe la şcoala din orăşelul apropiat, Castel
Franco, la o depărtare de 5 km. Zilnic străbătea această distanţă desculţ, ducându-şi încălţămintea
pe spate până la marginea oraşului, pentru a face economie, deoarece veniturile tatălui erau modeste.
La vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit preot, începând astfel drumul care îl va purta până la
scaunul sfântului Petru. Nouă ani a fost vicar parohial la Tombolo, nouă ani, paroh la Salzano, nouă
ani, canonic şi director spiritual la Treviso. De aici, a fost numit episcop de Mantua. Într-o scrisoare
trimisă primarului, spunea: noul vostru episcop este sărac în toate lucrurile, dar bogat în dragoste
faţă de turma sa. După nouă ani de episcopat, papa Leon al XIII-lea l-a numit patriarh de Veneţia,
oferindu-i și purpura de cardinal. În afară de vizitele obligatorii la autorităţi şi persoane oficiale, nu
neglija vizitele celor care locuiau în cartierele sărace. Mulţi parohi de ţară au rămas înmărmuriţi
când patriarhul Veneţiei, îmbrăcat în haină de simplu preot, cobora din poştalionul local şi le vizita
parohia. Pe acest om, care nu a voit să fie altceva decât preot şi păstor, Dumnezeu l-a chemat să
preia conducerea Bisericii sale. De foarte multa vreme nu mai urcase la catedra lui Petru fiul umil al
unor ţărani.
Pontificatul său a fost excepţional de activ şi rodnic pentru viaţa internă a Bisericii.
Atitudinea lui intransigentă în apărarea credinţei şi a vieţii bisericeşti a dus uneori la raporturi
încordate cu Rusia, Statele Unite (a refuzat să-l primească în audienţă chiar pe Theodor Roosevelt),
Germania, Portugalia, Franţa. Papa cel amabil s-a dovedit deosebit de ostil faţă de orice înnoire
care urmărea introducerea în Biserică a unor învăţături şi practici insuflate de doctrinele moderniste.
Deviza luată la începutul pontificatului său: Instaurare omnia in Christo s-a concretizat în
multe domenii ale vieţii interne bisericeşti: a iniţiat şi susţinut reînnoirea trăirii liturgice, a reformat
cântul bisericesc, a elaborat un Catehism adaptat la diferite categorii de vârste, a favorizat primirea
frecventă a Sfintei Împărtăşanii şi admiterea copiilor la Prima Împărtăşanie imediat după ajungerea
la vârsta priceperii. În sufletul tuturor celor care l-au întâlnit, şefi de stat, diplomaţi, personalităţi
bisericeşti, simpli pelerini, a lăsat imaginea unui părinte plin de bunătate, dar şi clarvăzător.
Când, în anul 1914, Europa a început să fie stăpânită de demonul războiului, petrecea multe
ore din zi şi din noapte în rugăciune pentru pacea lumii. A încercat şi toate intervenţiile diplomatice
posibile pentru a evita declanşarea conflictului. Când a văzut că nu mai are nici o cale, şi-a oferit lui
Dumnezeu propria lui viaţă. În seara zilei de 20 august 1914, clopotele Romei anunţau că Padre
Santo Sarto a adormit în Domnul. Biserica era văduvită de un mare păstor, iar omenirea, de un
curajos apărător al adevărului, al dreptăţii şi al păcii. Papa Pius al XII-lea, în anul 1956, răspunzând
aşteptărilor îndreptăţite ale credincioşilor din lumea întreagă, îl va ridica la cinstea sfintelor altare.
Pe mormântul sfântului Pius al X-lea se află acest epitaf: Pius al X-lea papă, sărac, şi totuşi, bogat,
blând şi smerit cu inima, apărător neclintit al credinţei catolice, s-a străduit să reînnoiască totul în
Cristos, a încetat din viaţă la 20 august A. D. 1914.
Rugăciune
Dumnezeule, care, pentru a apăra credinţa catolică şi a reînnoi totul în Cristos, l-ai copleşit
pe sfântul papă Pius cu înţelepciune cerească şi cu tărie apostolică, te rugăm să ne dai şi nouă, cu
bunătate, harul, ca, urmând învăţătura şi exemplul lui, să dobândim răsplata veşnică. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu