31 octombrie: Sfântul Alfons Rodriguez, călugăr

Alfons s-a născut la Segovia, în Spania, în ziua de 25 iulie 1531, ca fiu al ţesătorului Diego Rodriguez şi al soţiei sale, Maria d'Alverado. De mic a dovedit o atracţie deosebită pentru rugăciune şi îi plăcea să petreacă timp îndelungat în faţa unei icoane a Maicii Domnului. Într-o notă bibliografică scrisă spre sfârşitul vieţii, a destăinuit că în copilărie s-a adresat odată Preacuratei cu aceste cuvinte: scumpă mamă, dacă ai şti cât te iubesc eu, ai vedea că Tu nu mă poţi iubi mai mult. Îndată a auzit un glas ceresc spunându-i: te înşeli, copile drag. Eu te iubesc mai mult decât ţi-ai putea tu închipui.

Cu prilejul unor misiuni, doi preoţi iezuiţi au poposit în casa lor. Observând atracţia copilului pentru cele spirituale, l-au învăţat să recite sfântul Rozariu şi i-au trezit în suflet dorinţa de a urma şi el viaţa călugărească. Tatăl, însă, a hotărât să-l trimită la şcoală, împreună cu un alt frate al său. Nu au putut să continue, deoarece, peste un an de zile, tatăl a murit şi mama i-a rechemat pe copii pentru a prelua grija gospodăriei şi a atelierului de ţesut.

Alfons a început o viaţă nouă. Timp de câţiva ani, a încercat să se descurce singur, dar lucrurile mergeau tot mai greu, şi atunci şi-a propus să se căsătorească, crezând că, ajutat de o femeie destoinică, va redresa situaţia. Într-adevăr, Maria Suarez, fiica unui mare crescător de vite, a adus în casa lor curajul şi o bunăstare mulţumitoare. Din căsnicia lor s-au născut trei copii, în care îşi puneau mari speranţe, uitând poate că viitorul nu este în mâinile noastre. Mai întâi s-a stins fiica lor iubită, Maria, apoi s-a îmbolnăvit soţia şi a murit. Nu după mult timp, a murit şi copilul mai mare. Alfons, rămas văduv, a trebuit să poarte de grijă de copilul mic şi de mama lui suferindă. Considerând că toate aceste nenorociri s-au abătut asupra lor din cauza păcatelor lui, a cerut de la Dumnezeu harul să-i dea puterea de a suferi aici, pe pământ, chiar şi chinurile iadului, numai să nu mai săvârşească nici un păcat de moarte. Această generoasă ofertă i-a redat curajul şi el a reluat deprinderile sufleteşti de mai înainte. Acestea l-au ajutat să suporte în linişte moartea mamei sale şi a ultimului său copil.

Liber de orice legătură şi afecţiune omenească, Alfons a revenit cu gândul la viaţa călugărească. S-a adresat părinţilor iezuiţi. Aceştia, ţinând seamă de vârsta lui, avea treizeci şi opt de ani, de lipsa de formare intelectuală, precum şi de sănătatea lui şubredă, i-au declarat că nu-l pot primi în secţia de scolastică. El nu s-a descurajat. A împărţit surorilor sale averea pe care o mai avea şi s-a prezentat din nou la mănăstire, cerând să fie primit ca simplu frate. După o perioadă de probă, de numai şase luni, s-au convins de sinceritatea şi hotărârea lui, precum şi de alesele lui calităţi sufleteşti, plămădite în umilinţă şi suferinţă, şi l-au trimis la noul institut din Insula Palma de Mallorca. Aici avea să rămână până la moarte, îndeplinind munci simple, serviciul de portar, însoţitor al preoţilor în diferite misiuni, arătându-se în toate atât de binevoitor şi serviabil, încât sfinţenia şi darurile spirituale de care se bucura au atras în jurul său un mare număr de tineri dornici să-i asculte cuvântul. În timp ce pentru alţii era lumină şi sprijin, înlăuntrul său suferea torturi îngrozitoare, prin îndoieli, dar și suferinţe fizice.

Superiorii i-au prescris un program de activitate redus, i-au poruncit să doarmă în pat şi l-au obligat, începând din 1604, să noteze zilnic stările sufleteşti prin care trecea. Rodul acestor însemnări este un document de mare valoare pentru cunoaşterea fenomenelor vieţii spirituale. A scris şi alte mici tratate în care se întrevede o înţelepciune izvorâtă din comuniunea cu Dumnezeu, prin Preacurata Fecioară Maria, al cărei Rozariu şi Oficiu l-a recitat în fiecare zi, până la sfârşit.

Din această viaţă interioară profundă a emanat forţa de atracţie ce i-a fascinat pe cei care l- au cunoscut, iar după moartea lui, petrecută în noaptea de 30 octombrie a anului 1617, a deschis izvorul unui adevărat torent de haruri şi binecuvântări pentru cei care i-au cerut mijlocirea în faţa Celui Atotputernic. Ca o confirmare şi o încoronare a vieţii sale minunate, în ziua de 15 ianuarie 1888, papa Leon al XIII-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

Rugăciune

Dumnezeule, prin darul tău, sfântul Alfons a stăruit în urmarea lui Cristos cel sărac şi smerit. Te rugăm, dăruieşte-ne, prin mijlocirea lui, harul, ca, înaintând cu fidelitate în chemarea noastră, să putem ajunge la acea desăvârşire pe care ne-ai arătat-o în Fiul tău. Amin. 

30 octombrie: Sfântul Gerard de Potenza, episcop

Născut la Piacenza, a fost ales episcop la Potența, în Lucania, datorită virtuților și activității sale taumaturgice. A murit după doar opt ani de episcopat. Succesorul său, Manfredo, a scris o biografie a episcopului Gerard într-o manieră declarat penegiristică.

Descendent al unei familii nobile și ilustre, La Porta, a fost episcop la Potenza între anii 1111 și 1119. Om de o cultură vastă și o pietate solidă, după perioada tinereții petrecute în patria natală, se îndreptă spre Italia Meridională în căutarea singurătății sau pentru a fi mai aproape de punctele de îmbarcare a cruciaților care se îndreptau spre locurile sfinte. Ajuns la Potenza, Gerard văzu deschizându-se dinaintea-i un vast câmp de apostolat, în special printre tineri. Deschise tuturor, în mod gratuit bogățiile culturii și bunătății sale, atrăgându-și simpatia întregului popor. La moartea episcopului cetății, clerul și poporul l-au ales păstorul lor. Demnitatea de care a avut parte nu a schimbat nicidecum austeritatea vieții sale și nici simplitatea comportamentului său.

După abia un an de la moartea sa, Pontiful Roman, Calist al II-lea, a proclamat sfințenia sa.

Rugăciune

Dă-ne, te rugăm, Dumnezeule atotputernic, harul, să cinstim precum se cuvine amintirea sfântului episcop Gerard. Tu ai voit ca el să fie de folos prin cuvânt şi exemplu celor în fruntea cărora a fost pus: fă-ne să simţim necontenit şi noi ajutorul mijlocirii sale. Amin. 

29 octombrie: Sfântul Narcis, episcop

Sfântul Narcis este al treizecilea episcop al Ierusalimului, chemat să păstorească această venerabilă biserică în anul 195, pe când avea vârsta de aproape o sută de ani. Despre el se ştie că, împreună cu Teofil al Cezarei, a prezidat Conciliul care a hotărât ca sărbătoarea Paştelui să fie ţinută întotdeauna în zi de duminică. Până atunci, unele biserici sărbătoreau Învierea, urmând datele calendarului ebraic, şi astfel, sărbătoarea Paştelui cădea în fiecare an în altă zi din săptămână.

Cu toată vârsta înaintată şi înţelepciunea de care dădea dovadă, nu a fost scutit de loviturile urii şi răutăţii omeneşti. Trei oameni nemernici, pentru a se dezvinovăţi pe ei înşişi de o oarecare crimă, l-au acuzat pe păstorul lor de unele fapte nedemne, jurându-se că nu mint. Să fiu ars de viu, dacă mint, a spus primul, să mă mănânce lepra, s-a jurat al doilea, iar al treia a adăugat: și eu să orbesc. Faţă de atare calomnie, bătrânul episcop a considerat că este mai bine să tacă şi să părăsească Ierusalimul, întorcându-se în singurătatea chiliei sale. Toţi au crezut că a dispărut definitiv şi, după câţiva ani, au reales un înlocuitor, în persoana lui Germanian, căruia i-a urmat, după puţin timp, episcopul Gordus. Între timp, cei trei calomniatori au ajuns să vadă realizate jurămintele false pe care le-au făcut: primul a ars într-un incendiu, împreună cu toţi ai săi, al doilea a murit măcinat de lepră, iar al treilea şi-a pierdut vederea, plângându-şi greşeala.

Spre uimirea şi bucuria tuturor, în anul 212, bătrânul Narcis reapare în oraş, cu trupul slăbit, însă cu inima şi mintea pline de viaţă. L-au rugat să primească din nou conducerea diecezei. El a acceptat, dar a cerut să i se dea un episcop ajutător, fiind prima dată în istoria Bisericii că la acelaşi scaun episcopal se aflau concomitent doi episcopi. Această practică a fost urmată şi de alte biserici şi continuă până în zilele noastre, în cazurile când episcopul titular nu este în măsură, din cauză de sănătate sau vârstă, să împlinească toate obligaţiile misiunii sale. Ajutorul sfântului Narcis s-a numit Alexandru. De la el ne-a rămas o scrisoare în care arată ca, la vârsta de 116 ani, episcopul Narcis îşi exercită atribuţiile sale în chip strălucit. Se crede că a murit la vârstă de 120 de ani, fiind venerat chiar din timpul vieţii ca un urmaş vrednic al sfinţilor apostoli şi al patriarhilor.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai binevoit să-i dăruieşti Bisericii tale un chip al bunului Păstor, în persoana sfântului Narcis, prin mijlocirea lui, învredniceşte-ne cu bunătate să ajungem la păşunile tale veşnice. Amin. 

28 octombrie: Sfinții Simon și Iuda Tadeu, apostoli

Aceşti doi apostoli sunt sărbătoriţi împreună, deoarece evangheliile sinoptice (Mt 10,2-4; Mc 3,14-19; Lc 6,13-16) îi aşază unul după altul atunci când îi enumera pe cei doisprezece apostoli.

Simon este cel mai necunoscut dintre apostoli, deoarece Noul Testament nu-i aminteşte decât numele, purtat şi de Simon-Petru. Pentru a-l deosebi de Petru, evangheliştii adaugă supranumele de Zelotul, arătând fie elanul ce-l dovedea în acţiunile sale, fie că ar fi făcut parte dintr-o grupare de rezistenţă împotriva ocupaţiei romane, organizaţie numită a zeloților, sau cu un cuvânt aramaic a cananeilor. Conform unor însemnări rămase de la istoricul Eusebiu, Simon i-ar fi urmat apostolului Iacob pe scaunul episcopal din Ierusalim, în timpul distrugerii cetăţii de către romani. Alte surse afirmă că, împreună cu apostolul Iuda Tadeu, a străbătut şi a evanghelizat cele douăsprezece provincii ale Imperiului Persan. Ceea ce este sigur este faptul ca Simon a fost apostol al Domnului, prototip al atâtor ucenici fără nume şi istorie scrisă de oameni, dar care lucrează în via Domnului întreaga viaţă, lucrând la răspândirea credinţei, nu pentru onoarea de a fi înscrişi în cărţile oamenilor, ci pentru triumful Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca şi ceilalţi apostoli, Simon a străbătut drumurile Evangheliei fără desagă, fără bani, vestind împărăţia cerului; i-a vindecat pe bolnavi, a înviat morţi, i-a curăţat pe leproşi şi a alungat duhurile rele.

Iuda, nu al lui Iscariot, după cum se grăbeşte să precizeze evanghelistul Ioan (In 14,22), este ultimul pe lista apostolilor, înainte de nefericitul său omonim. El este supranumit Tadeu, adică inimosul, curajosul, omul cu pieptul tare. Cel care a purtat acelaşi nume cu trădătorul lui Isus este chiar fratele Domnului şi al lui Iacob, în înţelesul de rudă foarte apropiată. După o altă însemnare a lui Eusebiu, Iuda Tadeu ar fi mirele din Cana Galileei, la a cărui nuntă Cristos a săvârşit minunea schimbării apei în vin. Gradul foarte apropiat de rudenie explică prezenţa lui Isus la această nuntă. Sfântul Ioan relatează în capitolul 14 o intervenţie a lui Iuda Tadeu în cuvântarea ţinută de Isus la Cina cea de Taină: Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă, şi nu lumii?

Noul Testament cuprinde şi o scrisoare canonică, ce poartă numele apostolului Iuda Tadeu. Ea conţine o dojană aspră la adresa unor învăţători care schimbă în desfrâu harul Dumnezeului nostru şi-l tăgăduiesc pe unicul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos, şi îndemnuri insistente pentru păstrarea credinţei şi a unei vieţi neprihănite. Sfântul Simon este considerat patron al tăbăcarilor şi al celor ce lucrează la gatere, iar sfântul Iuda Tadeu este considerat mijlocitor în cauzele disperate.

Rugăciune

Dumnezeule, care, prin sfinţii apostoli, ne-ai adus la cunoaşterea numelui tău, dă-i creştere Bisericii tale, prin mijlocirea sfinţilor Simon şi Iuda, sporind necontenit numărul celor care cred în tine. Amin.