Înainte de a fi ales papă, Grigore al VII-lea se numea Hildebrand de Soana. Era din regiunea
Toscana (Italia), născut prin anul 1028. Vocaţia şi dorinţa lui cea mai mare a fost să trăiască în
mănăstire, dar pregătirea şi personalitatea lui puternică l-au adus la Roma, alături de scaunul
urmaşului lui Petru. Aici, papii Leon al IX şi Alexandru al II-lea i-au încredinţat misiuni de mare
însemnătate, pe care le-a îndeplinit cu cinste, atrăgându-şi dragostea şi preţuirea tuturor.
În ziua de 22 aprilie 1073, în timp ce se oficia slujba de înmormântare a papei decedat,
clerul şi poporul, prin strigăte furtunoase, l-au aclamat papă pe Hildebrand. După opt zile, cardinalii
au ratificat alegerea, pe care a primit-o cu durere multă, plângând şi gemând.
El şi-a luat numele de Grigore al VII-lea şi a pornit cu hotărâre la realizarea reformelor pe
care el însuşi le susţinuse în faţa predecesorilor săi: lupta împotriva simoniei (cumpărarea cu bani a
funcţiilor bisericeşti) şi împotriva amestecului împăratului în numirea episcopilor, a stareţilor şi
chiar a papei, precum şi restaurarea unei severe discipline a celibatului. De la început, el a
întâmpinat o puternică rezistenţă, chiar din partea clerului. La Sinodul din Magnoza, clericii au
strigat: Dacă papei nu-i sunt de ajuns oamenii ca să conducă Biserica, să meargă în cer să-şi
aducă îngeri.
În scrisorile trimise unor prieteni papa îşi destăinuia necazurile, dovedind o mare
sensibilitate în fața multor dificultăți cărora a trebuit să le facă față arătând în același timp că era
mereu gata să-și împlinească datoria: mă apasă o durere îngrozitoare şi o tristeţe de moarte, îi scria
în ianuarie 1075 prietenului său, Ugo, abate la Cluny, deoarece... dacă privesc spre apus, la răsărit
sau la nord, cu greu voi găsi episcopi legitim aleşi şi pe toată viaţa, care să păstorească poporul lui
Cristos din iubire, şi nu din ambiţii lumeşti.
La un an după aceasta, a avut loc întâlnirea dură cu Henric al IV-lea, împăratul german.
Acesta refuzase să dea ascultare papei, la reglementarea situaţiei unor episcopi: papa l-a
excomunicat, iar împăratul se vedea deodată înstrăinat de poporul şi principii săi. Pentru a cere
iertare papei Grigore al VII-lea, Henric al IV-lea s-a îndreptat spre Canossa. Însă abia dezlegat de
excomunicare şi ajuns acasă, împăratul împreună cu un grup de episcopi credincioşi lui, a ales un
alt papă. Pentru a-l impune, împăratul și-a luat armata și s-a îndreptat spre Roma. Papa a fost nevoit
să se ascundă în castelul pontifical Sant’Angelo şi să îl cheme în ajutor pe regele Robert Guiscardo.
Pe străzile Romei a început o luptă crâncenă care i-a făcut pe locuitorii Romei să se revolte şi ei
împotriva papei.
Grigore al VII-lea, ocrotit de normanzi, fiind nevoit să fugă la Salerno, părăsit de toţi, muri
în ziua de 25 mai 1085, repetând cuvintele psalmului: Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea,
pentru aceasta mor în exil. A fost înmormântat în catedrala din Salerno şi, în 1606, a fost declarat
sfânt.
Obişnuiţi să vedem în acest papă un luptător cu braţ de fier împotriva împăratului, nu trebuie
să uităm pe servitorul umil al miresei lui Cristos, Sfânta Biserică, pentru care a muncit şi a suferit ca
ea să rămână liberă, castă şi catolică. Sunt ultimele cuvinte ale scrisorii pe care a trimis-o din
exilul de la Salerno, implorându-i pe credincioşi să vină în ajutorul mamei lor, Sfânta Biserică.
Rugăciune
Te rugăm, Doamne, să-i dai Bisericii tale duhul tăriei şi râvna pentru dreptate cu care ai
binevoit să-l luminezi pe sfântul papă Grigore, pentru ca ea, alungând nedreptatea, să se poată
dedica în deplină libertate slujirii binelui. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu