Din dorinţa de a ajunge la o desăvârşire spirituală deosebită, mulţi creştini, în primele
veacuri, se retrăgeau în pustiu, unde îşi impuneau o viaţă aspră, trăind într-o singurătate aproape
totală. Deşi râvna lor a fost lăudată şi preţuită de lumea creştină, s-a pus întrebarea dacă îndârjirea
lor în a se supune la cazne, posturi, vegheri prelungite era o trăire autentică a evangheliei sau o
vocaţie cu totul specială. Mai mult, singurătatea lor îi punea în primejdia de a cădea în orgoliu sau
în atitudini bizare. Pentru eliminarea acestei primejdii, un călugăr egiptean din secolul al IV-lea,
Pahomie, a propus o nouă formă de viaţă călugărească: cenobismul, sau viaţa comună, formă în
care disciplina şi autoritatea elimină anarhia anahoreţilor.
El i-a format pe ucenicii săi la viaţa în comun, întemeind, nu departe de malurile Nilului,
primul cenobium, comunitate de viaţă spirituală, după exemplul aceleia întemeiate de apostoli la
Ierusalim, bazată pe comuniunea în rugăciune, în muncă, în grija de cele necesare vieţii,
concretizată într-o sinceră şi deplină slujire reciprocă. Legea fundamentală care reglementa această
viaţă era Sfânta Scriptură, pe care călugărul o învăţa pe de rost şi o recita cu glas scăzut în timp ce
se ocupa de lucru manual. Aceasta era şi principala formă de rugăciune: întâlnirea cu Dumnezeu
prin sacramentul Cuvântului.
Sfântul Pahomie s-a născut în Egiptul de Sus, în anul 287, din părinţi păgâni. La vârsta de
douăzeci de ani, a fost înrolat cu forţa în armata imperială şi a ajuns prizonier în Teba, împreună cu
alţi recruţi. Ascunşi de întunericul nopţii, câţiva creştini s-au apropiat de ei şi le-au oferit ceva de
mâncare. Gestul necunoscuţilor l-a impresionat pe Pahomie, care i-a rugat să-i spună cine i-a
îndemnat să facă aceasta. Dumnezeu din cer, a fost răspunsul creştinilor. În noaptea aceea, Pahomie
s-a rugat la Dumnezeul creştinilor să-l scape de lanţuri, făgăduind în schimb să-şi dedice viaţa cu
totul slujirii sale. Fiind pus în libertate, şi-a împlinit făgăduinţa, cerând să fie primit în comunitatea
creştină.
Câtva timp a dus o viață ascetică, de rugăciune şi post, lucrând la diferite familii. Apoi, timp
de şapte ani, a stat sub conducerea unui călugăr în vârstă, Palamon. Într-o zi, aflându-se în
singurătatea pustiului, o voce misterioasă i-a cerut să-şi fixeze acolo locuinţa, deoarece în jurul lui
se va aduna o mulţime de ucenici. Era în anul 325. După douăzeci şi trei de ani, în 348, când
Pahomie părăsea acest pământ, în ţinutul acela erau nouă mănăstiri de bărbaţi şi una de femei, cu
peste şapte mii de călugări şi călugăriţe. Locul unde a fost înmormântat sfântul Pahomie a rămas
necunoscut, deoarece pe patul de moarte l-a chemat pe ucenicul său, Teodor, şi i-a cerut să-i
promită că va ascunde rămăşiţele sale pământeşti, astfel încât pe mormântul său să nu se ridice nici
un fel de biserică, asemănătoare cu martyrion, capele ce se ridicau pe mormintele martirilor. Era
ultimul act al vieţii sale de adâncă umilinţă şi totală dăruire numai lui Dumnezeu.
Rugăciune
Dumnezeule, care l-ai chemat pe sfântul Pahomie să caute în mijlocul acestei lumi împărăţia
ta prin trăirea dragostei desăvârşite, dă-ne, te rugăm, harul, ca, întăriţi de mijlocirea lui, să înaintăm
cu bucurie pe calea iubirii. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu