6 mai: Sfântul Dominic Savio

 O viaţă trăită simplu, în intervalul scurt de numai cincisprezece ani, folosind cu grijă harurile oferite de Dumnezeu în fiecare zi, a dat Bisericii un sfânt, iar tinerilor creştini de astăzi, un model la îndemâna tuturor: pentru a ne realiza ca oameni şi creştini adevăraţi, e suficient să folosim mijloacele obişnuite ale harului divin, rugăciunea şi sfintele sacramente, să împlinim cu bucurie datoriile stării proprii şi să ne dedicăm cu iubire semenilor noştri. Dominic Savio, declarat sfânt în anul 1957 de către Papa Pius al XII-lea, era fiul unor oameni foarte modeşti: un fierar şi o croitoreasă. S-a născut la Riva di Chieri (Italia, lângă Torino), în 1842. La vârsta de 7 ani, a primit prima împărtăşanie. Cu această ocazie, şi-a formulat de mic programul de viaţă, scris cu mâna lui de copil pe o pagină de caiet, şi cuprins în deviza lapidară: La morte piutosto che peccare (Mai degrabă moartea, decât să păcătuiesc). Părinţii săi s-au mutat apoi la Mondonio.

Sfântul Ioan Bosco, care timp de trei ani de zile l-a avut între elevii săi, în biografia scrisă îndată după moartea tânărului admirat şi de colegi, şi de profesori, reconstituie viaţa şi chipul luminos al lui Dominic dintr-un mozaic de întâmplări grăitoare. La vârsta de 10 ani, când unul dintre colegi a săvârşit o greşeală gravă, pe care nu a voit să o mărturisească, Dominic şi-a luat vina asupra sa, declarându-se autorul faptei. În urma cercetării atente a faptelor, profesorul a descoperit adevărul şi l-a întrebat pentru care motiv a procedat aşa. Dominic a răspuns cu candoare: Colegul meu, date fiind antecedentele, ar fi trebuit eliminat din şcoală. Eu aveam speranţa să fiu iertat.

La doisprezece ani, l-a rugat pe don Bosco să-l ia şi pe el la Torino, printre elevii săi. Mi se pare şi mie că ai în tine o stofă bună pentru un veşmânt demn de a fi oferit Domnului, îi spuse don Bosco. Dominic răspunse: Eu dau stofa. Sfinţia voastră veți fi croitorul.

Dacă nu devin sfânt, spunea odată Dominic, viaţa mea nu va fi decât un mare nimic. De ce este nevoie ca să pot ajunge sfânt? Răspunsul lui don Bosco a fost: de curaj, nu de ani. Într-o zi, a observat pe doi care se certaseră şi acum se pregăteau să înceapă un periculos duel cu pietre. Dominic se aşeză între ei şi le strigă: Prima piatră aruncaţi-o în mine. Glasul de argint, privirea de înger, inima de aur a unui copil sfânt au dezarmat braţele stăpânite de ură. Deseori îl cuprindea dorul de a deveni preot, dar, presimţind că sfârşitul vieţii nu e departe, îi oferea lui Dumnezeu sincera lui bunăvoinţă.

Deoarece din zi în zi slăbea tot mai mult, cu regret a trebuit să părăsească colegiul şi să se întoarcă la Mondonio, la părinţi. Colegilor, care cu lacrimi în ochi îl salutau şi-l încurajau, le-a spus: Ne vom revedea acolo unde vom fi împreună cu Domnul pentru totdeauna. Asemenea lui don Bosco, a avut diferite viziuni şi presentimente ce s-au realizat întocmai. Într-una din zile, medicul familiei, după ce l-a consultat din nou cu atenţie, le-a spus că de acum e în afară de orice pericol. Dar imediat după ce medicul a părăsit camera, Dominic l-a rugat pe tatăl său să recite împreună cu el rugăciunea pentru o moarte bună. Când tatăl s-a apropiat, copilul i-a adresează aceste cuvinte: Adio, dragă tăticule. Părintele paroh mai avea să-mi vorbească, dar nu pot să-mi amintesc. Ah, ce lucruri frumoase văd eu acum. Au fost ultimele sale cuvinte. Era ziua de 9 martie 1857.

Rugăciune

Dumnezeule, izvorul oricărui bine, care în sfântul Dominic Savio ai dăruit adolescenților un minunat exemplu de iubire și curăție, dă-ne și nouă harul să creștem ca fii ai tăi în bucurie și în iubire până vom ajunge la deplina statură a lui Cristos. Amin.