Înainte de a muri, la vârsta de 80 de ani, Filip Neri a dat pe foc manuscrisele sale, pe care le
ţinea ascunse în sertare. Cu mult înainte, la 24 de ani, a strâns toate cărţile ce le adunase, în afară de
Sfânta Scriptură şi de Summa Teologica a sfântului Toma, le-a vândut la anticariat, iar banii luaţi pe
ele i-a împărţit la săraci. Din acel moment, Dumnezeu singur avea să ocupe gândul şi inima lui.
Dacă vrem să ne dăruim cu totul slujirii aproapelui nostru, repeta adesea, nu trebuie să mai
păstrăm pentru noi înşine nici timpul, nici spaţiul.
Filip Neri îi aduna în jurul său pe copiii neastâmpăraţi din mahalalele Romei şi le făcea
educaţie prin jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea:
Dacă nu fac fapte rele, eu nu m-aş supăra, chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu.
Pentru a veni în ajutorul celor mai lipsiţi, nu se sfia să cerşească ajutor, chiar pe stradă. Într-una din
zile, un oarecare, supărat de insistenţa sfântului, îi trase o palmă. Aceasta este pentru mine, răspunse
Filip surâzând, acum dă-mi câţiva bani pentru copiii mei. Trăind în plină epocă a reformei şi a
contrareformei, el şi-a exprimat punctul de vedere într-o formă foarte grăitoare: E posibil să
restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii.
Filip s-a născut la Florenţa, în anul 1515. Vioi, vesel şi optimist din fire (a meritat să i se
spună Peppo cel bun), s-a apucat de diferite meserii, chiar şi aceea de negustor, la San Germano,
aproape de Cassino, pe când avea 18 ani. A studiat trei ani la Roma, apoi a părăsit studiile, şi-a
vândut cărţile, după cum am amintit, pentru a se dărui activităţilor de binefacere. A fost sfinţit preot
la vârsta de 36 de ani şi, nu mult după aceea, a întemeiat Oratoriul, o asociaţie de preoţi care se
ocupa în chip deosebit cu educaţia tineretului.
Împotriva aparenţelor, Filip avea o cultură solidă: în chip deosebit a promovat şi susţinut
studiile de istorie bisericească, îndrumându-i spre această disciplină pe unul dintre preoţii săi,
Baronius, marele istoric de mai târziu. După vârsta de şaizeci şi cinci de ani, şi-a restrâns activitatea
la ascultarea mărturisirilor şi la direcţiunea spirituală a nenumăratelor suflete care se adresau lui,
venind din toate păturile sociale.
În îndrumarea sufletelor spre desăvârşirea vieţii creştineşti, cerea aplicarea principiilor
fundamentale ale Evangheliei, dragostea şi umilinţa. Într-una din zile, papa l-a chemat pentru a-i da
sarcina de a verifica o persoană despre care se vorbea mult în Roma că ar fi o femeie sfântă. Filip s-
a dus la casa ei. Mergând într-acolo, trecând printr-o baltă noroioasă, picioarele sale se murdăriră. A
fost primit cu un zâmbet binevoitor din partea gazdei. Când, însă, a păşit cu încălţămintea murdară
pe covoarele frumoase de jos, gazda îşi ieși din fire şi-i adresă cuvinte insultătoare. Filip îşi ceru
scuze cu umilinţă şi se retrase fără întârziere. Ajungând în faţa papei, după ce îşi curăţase
încălţămintea, arătându-i cizmele i-a spus: ciubotele mele sunt mai sfinte decât acea doamnă căci îi
lipseşte umilinţa şi blândeţea.
Pe patul de moarte simţea o mare durere în suflet pentru faptul că se afla într-un aşternut
moale şi curat, în timp ce Cristos a trăit ultimele clipe pironit pe lemnul aspru al Crucii. După
încetarea din viaţă, la 26 mai 1595, medicii au constat la toracele lui o neobişnuită curbură a
coastelor, ca şi cum s-ar fi îndoit pentru a face loc mai mult bătăilor inimii sale mari de apostol al
Romei. Filip Neri este încă o dovadă vie că trăirea credinţei şi sfinţenia nu înseamnă închiderea în
sine, cufundarea în gânduri apăsătoare, rupere de viaţă şi de oameni, ci pace şi bucurie în Duhul
Sfânt, pace şi bucurie care se răspândesc celor din jur.
Rugăciune
Dumnezeule, care nu încetezi să îi înalți la gloria sfinţeniei pe slujitorii tăi credincioşi, dă-ne,
te rugăm, harul ca Duhul Sfânt să ne înflăcăreze cu acelaşi foc al iubirii care a cuprins în chip
minunat inima sfântului Filip Neri. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu