29 aprilie: Sfânta Ecaterina din Siena, fecioară și învățător al Bisericii, patroană a Europei

Sfânta Ecaterina s-a născut în ziua de 25 martie 1347. La vârsta de şapte ani, dovedind o cunoaştere prematură a realităţilor şi primejdiilor vieţii, se obligă cu jurământ de a nu cunoaşte altă iubire decât a lui Cristos: este ceea ce s-a numit căsătoria mistică a Ecaterinei. Că acest act nu a fost rodul unei fantezii copilăreşti o va dovedi întreaga ei viaţă. Părinţii încearcând să o determine să se căsătorească, au insistat, recurgând la violenţă şi, în cele din urmă, i-au interzis să mai iasă din casă. Timp de trei ani, a dus o viaţă de aspră singurătate. Muncea ca o servitoare, îşi impunea posturi îndelungate, se obișnui să doarmă puţin şi fără încetare se auzea murmurul rugăciunilor prin care îl imploră pe Dumnezeu să-i dăruiască adevărata cunoaştere de sine, părere de rău pentru greşelile făcute, întoarcerea păcătoşilor şi pacea lumii dezbinate. După trei ani de zile, tatăl s-a resemnat şi s-a declarat de acord cu hotărârea fiicei sale. Ecaterina a cerut să fie primită în rândul Ordinului al III-lea Dominican.

Oraşul era adesea câmpul de luptă între diferite familii sau diferite grupări politice. Ecaterina, împreună cu un grup de femei inimoase, a ieșit în stradă. A organizat ajutorarea celor sinistraţi şi săraci, a intrat în spitale şi a îndeplinit munci care erau rezervate bărbaţilor şi femeilor în vârstă. Ajunsă în faţa unui lepros rău mirositor, pentru a-şi învinge repulsia ce o cuprinsese, se apleacă şi-i sărută picioarele desfigurate.

În 1369, a fost condamnat la moarte un tânăr din Perugia, pentru încercare de revoltă: el se frământa îngrozitor şi, din disperare, l-a blestemat pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu o zi înainte de execuţie, în celulă intră o tânără de douăzeci şi doi de ani, care îl invită să se roage împreună cu ea: rugăciunea îi aduse pacea şi credinţa în sufletul lui zbuciumat. Drept urmare, a cerut să se spovedească şi să primească Sfânta Împărtăşanie şi, liniştit, și-a aşteaptat sfârşitul.

A îndrăznit să înfrunte mulţimea agitată, luând apărarea evreilor şi a copiilor nelegitimi, după care. Eroismul Ecaterinei a ajuns la culme în timpul ciumei din 1374, când a refuzat să părăsească oraşul şi, ea, femeie de douăzeci şi şapte de ani, îi îngrijea pe ciumaţi, căra în spate trupurile celor morţi și ajuta la îngroparea lor. Când flagelul a încetat, concetăţenii ei i-a răsplătit munca şi jertfele cu vorbe de ocară şi insinuări răutăcioase. Era ultima piatră preţioasă în coroana de merite a Ecaterinei. Cristos, Mântuitorul, i-a apărut într-o vedenie şi i-a întipărit semnele rănilor sale, la mâini, la picioare şi la coastă: Ecaterina va purta aceste răni până la moarte. Apoi Domnul i- a spus: De acum, vei părăsi chilia ta, oraşul şi ţara. Eu voi fi cu tine şi te voi duce să vorbeşti întregii lumi. Vreau să te trimit la episcopi, la conducătorii Bisericii şi ai creştinătăţii, pentru ca o femeie slabă să dea de ruşine mândria celor tari.

În această perioadă, Italia era pradă unor războaie fratricide. Părintele creştinătăţii, papa, era încă prizonier în castelul de la Avignon şi, când Urban al V-lea a revenit la Roma, a fost nevoit să se întoarcă la Avignon din pricina răscoalelor puse la cale de unele familii interesate. Urban al V- lea a murit plin de tristeţe. I-a urmat papa Grigore al XI-lea. Ecaterina a mers din capitală în capitală de provincii şi de ţări, fiind considerată ca o mesageră a Cerului. Ajunsă la Grigore al XI- lea, i-a spus: Ridică-te, fii bărbat: îţi spun eu că nu trebuie să te temi de nimic.

Grigore al XI-lea a revenit la Roma. Dacă exilul babilonic al Bisericii a luat sfârşit, este darul lui Dumnezeu şi meritul Ecaterinei de Siena. Dar cu intrarea triumfală a Papei în Roma, nu a luat sfârşit misiunea Ecaterinei: trebuia începută opera de refacere a vieţii spirituale, ajunsă într-o stare jalnică, atât în rândul credincioşilor, cât şi al clerului.

Ecaterina, neştiind să scrie, dicta zeci de scrisori, uneori la mai mulţi secretari, scrisori adresate Papei, episcopilor, regilor, condotierilor şi multor persoane simple. Ni s-au păstrat 307 dintre ele: sunt pline de înţelepciune, credinţă şi realism. De asemenea, a dictat şi o carte: Dialog despre Providenţă, carte care l-a determinat pe papa Paul al VI-lea, la 4 octombrie 1970, să o declare pe sfânta Ecaterina de Siena Învăţător al Bisericii.

Răspunzând chemării Papei Urban al VI-lea, a venit din nou la Roma, pentru a-l ajuta în rezolvarea unor probleme însemnate. Aici s-a îmbolnăvit grav. În dimineaţa zilei de duminică, 29 aprilie 1380, s-a adresat celor dragi care o încurajau cu aceste cuvinte: Să vă iubiţi cu sinceritate unii pe alţii. După ce a mai rostit o dată numele Isus, inima ei a încetat să mai bată. Ecaterina de Siena a părăsit pământul, dar a lăsat în viaţă scrisorile şi opera ei un izvor de lumină şi încurajare. La 29 aprilie 1461, a fost ridicată la cinstea altarelor, iar în 1939, a fost proclamată patroana principală a Italiei, împreună cu sfântul Francisc de Assisi, iar în 1999, papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o patroană a Europei.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai înflăcărat-o cu iubirea ta pe sfânta Ecaterina din Siena atât în contemplarea pătimirii Domnului, cât şi în slujirea Bisericii tale, fă, te rugăm, ca, prin mijlocirea ei, poporul tău, împărtăşindu-se din misterul lui Cristos, să tresalte pururi de bucurie la arătarea slavei lui. Amin.