5 aprilie: Sfântul Vincențiu Ferrer, preot

Bea din apa maestrului Vincenţiu, se spune în Spania, când vrei să recomanzi cuiva tăcerea. Expresia este în legătură cu un sfat înţelept şi neobişnuit dat de sfântul Vincenţiu unei femei care-l rugase s-o înveţe ce să facă pentru a-l linişti pe soţul ei, un om brutal şi foarte certăreţ. Ia această sticluţă cu apă, îi răspunse sfântul, şi când soţul se întoarce de la lucru, ia o sorbitură bună şi ţine- o în gură cât mai mult vei putea. Evident, era singurul mijloc de a o ajuta pe femeie să-şi ţină gura închisă, şi astfel, să nu mai arunce soţului ei vorbe înţepătoare. Anecdota amintită aruncă o rază de simpatie umană asupra acestui neînduplecat biciuitor al moravurilor contemporanilor săi, care i-au dat numele de Înger al Apocalipsului, deoarece în predicile sale obişnuia să ameninţe cu pedepsele şi nenorocirile de pe urmă.

Vincenţiu s-a născut la Valencia, Spania, în anul 1350. La vârsta de şaptesprezece ani, a terminat studiile de filosofie şi teologie cu atât de mare succes, încât profesorii săi l-au încadrat imediat în corpul profesoral. Nu după mult timp, a cerut să fie primit în mănăstirea călugărilor dominicani, şi se dedică în chip deosebit activităţii de predicare, iar în anul 1378 a fost sfinţit preot.

A străbătut întreaga Europă şi, prin predicile sale energice, a pus în mişcare mulţimile de credincioşi atraşi de un fenomen cu totul neobişnuit: predicatorul cunoştea doar limba madrilenă, dialectul castilian, limba latină şi puţină ebraică învăţată la şcoală. Cu toate acestea, era perfect înţeles de credincioşii din diferitele ţări în limba lor de baştină, repetându-se astfel minunea din ziua Rusaliilor.

Vestitor credincios şi neînfricat al învăţăturii creştine, chiar şi la o vârstă mai înaintată, Vincenţiu îşi regăsea toată energia tinerească îndată ce se urca pe amvoanele bisericilor, sau pe tribunele improvizate în pieţe, când bisericile nu mai puteau cuprinde mulţimile ce se revărsau ca apele în ciuda faptului că nu-și linguşea auditoriul cu promisiuni şi îndemnuri deşarte ci biciuia aprig viciile, în cuvinte de dojană şi ameninţare.

În ziua de 5 aprilie 1419, în timpul unor misiuni la Vannes, în Bretania (Franţa), părăseşte pământul atât de frământat sub stăpânirea urii şi a lăcomiei, pentru a intra în lumina şi odihna veşnică. După 36 de ani, papa Calist al III-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare. A lăsat amintirea unui predicator excepţional, aproape întotdeauna vehement şi dur. Asprimea lui, însă, nu era manifestarea unui temperament nestăpânit, ci expresia dragostei lui faţă de Dumnezeu, al cărui chip în sufletele oamenilor vedea amestecat cu valurile năpraznice ale corupţiei şi urii, gata de a se îneca. Iar atunci striga puternic, asemenea mamei care-şi vede copilul în primejdia să fie muşcat de viperă: nimeni nu o condamnă, ci îi admirăm iubirea şi curajul.

Rugăciune

Dumnezeule, care l-ai chemat pe sfântul preot Vincenţiu Ferrer să te slujească propovăduind Evanghelia, dă-ne, te rugăm, harul, ca, urmându-i îndemnul de a veghea în aşteptarea dreptului Judecător, să avem fericirea de a-l privi domnind în ceruri. Amin.