25 aprilie: Sfântul Marcu, evanghelist

În Noul Testament, Marcu este amintit de zece ori, mai întâi cu numele ebraic, Ioan, apoi cu numele roman de Marcu, şi de câteva ori sub numele de Ioan-Marcu. Pentru unii istorici, se pare că ar fi vorba de două persoane deosebite. Însă tradiţia susține în mod veridic că este vorba de un singur Ioan-Marcu, fiu al acelei Maria în casa căreia se adunau primii creştini din Ierusalim şi unde s-a refugiat însuşi sfântul Petru, după ce fusese eliberat în chip miraculos din închisoare. Faptele Apostolilor (12,11) istorisesc: și Petru, venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul l-a trimis pe îngerul său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor. Şi, chibzuind, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau.

Marcu, evreu de origine, s-a născut probabil în afara Palestinei, dintr-o familie înstărită. Sfântul Petru, care îl numeşte fiul meu, l-a luat cu sine în călătoriile sale misionare prin Orient şi la Roma. Din această îndelungată apropiere, Marcu a reţinut şi a scris ceea ce Petru vorbea despre Isus Cristos: în felul acesta, ne-a rămas evanghelia care-i poartă numele. Antichitatea creştină, începând cu Papias (+130), îl numeşte pe Marcu tălmaciul lui Petru: Marcu, un interpret al lui Petru, a consemnat în scris tot ceea ce îşi amintea. Astfel, a scris ceea ce Domnul a învăţat şi a făcut, fără să urmeze însă ordinea faptelor. Adică Marcu nu l-a auzit direct pe Cristos, nici nu a stat în preajma lui, ci mai târziu 1-a ascultat pe Petru, care îşi expunea învăţătura după cum cereau împrejurările...

În afară de familiaritatea cu sfântul Petru, evanghelistul Marcu a beneficiat şi de o îndelungată comunitate de viaţă cu apostolul Paul, pe care l-a întâlnit prima dată în anul 44, când Paul şi Barnaba aduseseră la Ierusalim ajutoarele generoase oferite de comunităţile din Antiohia. La întoarcere, Barnaba l-a luat cu sine pe tânărul său nepot, Marcu. După ce au vestit Evanghelia în insula Cipru, Paul a proiectat o grea şi riscantă călătorie în inima Asiei Mici, printre populaţiile războinice ale Munţilor Taurus. La acest moment, ne spun Faptele Apostolilor, Marcu s-a despărţit de Paul şi Barnaba şi s-a întors la Ierusalim. Mai târziu, Marcu se va întoarce lângă sfântul Paul, când acesta va fi în închisoare la Roma. Adu-l cu tine pe Marcu, voi avea multă nevoie de ajutorul lui, îi scrie sfântul Paul din închisoarea romană ucenicului său, Timotei, în anul 66.

Datele cronologice privitoare la viaţa sfântului Marcu rămân nesigure. E probabil că a murit în anul al XIV-lea al domniei lui Nero, 68, după unii, de moarte naturală, după alţii, ca martir al credinţei, în oraşul Alexandria din Egipt. Acta Marci (Istorisirea faptelor lui Marcu), o scriere de la jumătatea secolului al IV-lea, ne spune că sfântul Marcu, în ziua de 24 aprilie, a fost legat de gât cu o funie şi târât de către păgâni pe străzile Alexandriei, în râsul şi batjocura mulţimii aprinse de ură.

Aruncat în închisoare peste noapte, în ziua următoare, a fost supus aceloraşi chinuri, dar nu a mai rezistat mult şi a murit. Trupul i-a fost aruncat pe un rug aprins, dar creştinii au reuşit să-l sustragă şi să-i facă înmormântarea cuvenită sfinţilor martiri. Se spune că, în anul 828, doi negustori veneţieni au reuşit să obţină trupul sfântului Marcu şi l-au dus la Veneţia. Aici, între anii 976-1071, a fost ridicată splendida bazilică veneţiană închinată sfântului Marcu, autorul celei de a doua evanghelii. Între figurile simbolice pe care Apocalipsul le propune pentru cei patru evanghelişti, sfântului Marcu i se atribuie semnul Leul, deoarece, în Evanghelia sa, scoate în evidenţă puterea dumnezeiască a lui Isus, biruitor al duhurilor rele, al celor ce i-au voit moartea, a tot răul şi al morţii.

Rugăciune

Dumnezeule, care l-ai învrednicit pe sfântul evanghelist Marcu cu misiunea de a propovădui vestea cea bună, dă-ne, te rugăm, harul să-i primim cu folos învăţătura, şi astfel, să mergem cu fidelitate pe urmele lui Cristos. Amin.