27 aprilie: Sfânta Zita, fecioară

Zita s-a născut în anul 1218, la Monsagrado, un cătun din apropiere de Lucca, dintr-o familie de ţărani săraci. Pe atunci era obiceiul ca fetele de la sat să fie angajate ca servitoare în familii mai bogate din oraşul apropiat, pentru a-şi face zestrea necesară şi a nu fi o povară pentru familia proprie. Situaţia lor era asemănătoare cu a sclavelor, dar ele o acceptau, deoarece ştiau că este trecătoare: multe dintre ele ajungeau să se lege atât de strâns de familia respectivă, încât rămâneau acolo pentru toată viaţa.

La vârsta de doisprezece ani, Zita a fost angajată în familia Fatinelli din oraşul Lucca. Fiind un suflet pătruns de credinţă, a considerat că împlineşte voinţa lui Dumnezeu slujind în mod conştiincios această familie care o primise sub acoperişul ei, îi asigura întreţinerea şi pregătirea unui viitor. Din dragoste către Dumnezeu, îşi împlinea cu exactitate şi voie bună datoriile de serviciu, primind cu seninătate dojenile umilitoare atât din partea stăpânilor, care la început o tratau cu severitate, cât şi din partea celorlalţi servitori, care nu vedeau cu ochi buni zelul şi corectitudinea ei. Întotdeauna atentă şi supusă, a cerut totuşi un favor de la stăpâna casei: de a fi liberă să meargă în fiecare zi la Sfânta Liturghie.

Deşi nu era decât o simplă servitoare, a ajuns să fie considerată ca o regină, mai ales după ce stăpânii, convinşi de corectitudinea şi priceperea ei, i-au încredinţat conducerea întregii gospodării casnice. Din bunurile rezervate pentru săraci şi din economiile ei proprii, împărţea cu mişcătoare delicateţe tuturor celor care băteau la poarta familiei Fantinelli. Se istoriseşte că una dintre tovarăşele ei de muncă, invidioasă pe stima de care se bucura Zita, a acuzat-o în faţa stăpânului că risipeşte bunurile casei în acte de milostenie exagerată. Într-una din zile, Zita este oprită în timp ce ieşea din casă cu şorţul încărcat, pornită să viziteze o familie nevoiaşă: când stăpânul o întrebă ce duce, ea răspunse că are flori şi frunze. Într-adevăr, desfăcând legăturile şorţului, o ploaie de flori căzu pe lespezile scărilor.

Viaţa Zitei este ca un buchet de virtuţi creştineşti, ea formează o dovadă grăitoare că, în orice condiţii şi în orice loc, sfaturile sfintei Evanghelii pot fi păstrate şi duse la o mare perfecţiune. Chiar pe când trăia, aceste virtuţi i-au atras stima şi preţuirea tuturor, iar după moartea ei, întâmplată la 27 aprilie 1272, contemporanii, din toate treptele sociale, i-au venerat amintirea cu pietate, considerând-o o adevărată sfântă. Mormântul ei se află şi astăzi în Catedrala Sfântul Fredian din Lucca şi mulţimi de pelerini se îndreaptă spre el, cerând şi primind harul de a duce o viaţă curată şi senină în orice situaţie. Cultul său a fost aprobat în mod oficial de către Papa Inocenţiu al XII-lea, la 5 septembrie 1696, iar papa Pius al XII-lea a declarat-o patroană a persoanelor de serviciu.

Rugăciune

Ascultă-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră, pentru ca, celebrând cu bucurie sărbătoarea sfintei Zita, să învăţăm a te sluji cu iubire. Amin.