5 noiembrie: Sfinții Elisabeta și Zaharia

Despre viața părinților lui Ioan Botezătorul nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor Legii Divine.

Pe timpul lui Irod, regele Iudeii, trăia un preot cu numele Zaharia. Soția lui cobora din neamul lui Aron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu. Ei nu aveau copii. În timp ce Zaharia îşi îndeplinea serviciul de preot la rândul grupului său, a fost desemnat prin sorţi, după datina preoţească, să intre în Templul Domnului, pentru tămâiere. La ceasul tămâierii, toată mulţimea poporului se afla afară, în rugăciune. Un înger al Domnului îi apăru atunci. La vederea lui, pe Zaharia îl cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: nu-ţi fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soţia ta, va naşte un fiu şi-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, şi de naşterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului. Zaharia i-a zis îngerului: după ce voi cunoaşte acest lucru? Căci eu sunt bătrân şi soţia mea, de asemenea, este înaintată în vârstă. Îngerul îi răspunse: eu sunt Gabriel, care stau în faţa lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini.

După câtva timp, Elisabeta, soţia lui, rămase însărcinată. Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta a născut un fiu. Vecinii şi rudele ei auziseră că Domnul a copleşit-o cu milostivirea sa şi s- au bucurat împreună cu ea. În ziua a opta, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului şi voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama a intervenit, zicând: nicidecum ci se va chema Ioan. Ei i-au zis: Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume. Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. Acesta cerând o tăbliţă, a scris aceste cuvinte: numele lui este Ioan... În aceeaşi clipă, i s-a deschise gura şi a început să proclame imnul Benedictus, imn repetat în fiecare zi în cadrul recitării Breviarului.

Cu trei luni înainte de naşterea copilului, Elisabeta a fost vizitată de verişoara sa mai mică, Fecioara Maria, ea însăşi purtând taina unui mister dumnezeiesc: Maria intră în casa lui Zaharia şi o salută pe Elisabeta. Cum auzi salutul Mariei, copilul tresări în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duh Sfânt şi exlamă, zicând: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău. De unde îmi este dat mie să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresărit de veselie în sânul meu (cf. Lc 1,39-45).

Pentru femeia evreică, maternitatea era semnul vizibil al binecuvântării lui Dumnezeu. Dar sterilitatea Elisabetei a fost terenul pentru intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu, care îşi înfăptuieşte lucrările sale ex nihilo, pornind de la nimic. Sânul nerodit al Elisabetei, şi acela consacrat de bunăvoie fecioriei al Mariei, sunt imaginea poporului aflat până acum în pustiu, dar aproape de clipa regăsirii fecundităţii sale promise prin legământul încheiat cu Dumnezeu (Maertens). Este gândul exprimat şi de Zaharia în cântarea sa profetică.

Cântarea lui Zaharia, Benedictus, este considerată drept ultima profeţie a Vechiului Testament şi prima profeţie a Noului Testament. Marea operă a mântuirii a început în taină, în tăcerea şi rugăciunea din casa Mariei de la Nazaret şi în aceea a soţilor Zaharia şi Elisabeta de la Ain Karin, un sătuc care nu a fost încă precis identificat, aflat nu departe de Ierusalim. Salutarea Elisabetei, adresată verişoarei sale, Maria, va fi repetată de-a lungul veacurilor, ori de câte ori se va rosti rugăciunea Ave Maria.

După naşterea fiului lor Ioan, în care tatăl iluminat de Duhul Sfânt l-a văzut pe Înainte- mergătorul lui Mesia, cei doi soţi sfinţi dispar în umbră, ca lumina firavă a Lunii la apariţia luminii strălucitoare a Soarelui Cristos, după legea pe care Ioan Botezătorul o va enunţa mai târziu: El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (In 3,30).

Benedictus (Lc 1, 68-79)

Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,

pentru că a vizitat și a răscumpărat pe poporul său

și ne-a înălțat o putere de mântuire

în casa lui David, slujitorul său,

precum a promis prin gura sfinților săi profeți,

care au fost din vechime,

să ne mântuiască de dușmanii noștri

și de mâna tuturor acelora care ne urăsc.

Astfel a arătat îndurare față de părinții noștri,

și-și aduce aminte de legământul său cel sfânt.

De jurământul pe care l-a făcut lui Abraham, părintele nostru,

că ne va dărui [harul], ca, eliberați din mâna dușmanilor noștri, 

să-i slujim fără teamă, în sfințenie și dreptate, 

sub privirea lui, în toate zilele [vieții] noastre.

Iar tu, copile, profet al Celui Preaînalt te vei chema:

căci vei merge înaintea Domnului să pregătești căile sale,

pentru a da poporului său știința mântuirii întru iertarea păcatelor, 

prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru

cu care ne va vizita Cel care Răsare din înălțime,

ca să-i lumineze pe cei ce se află în întuneric

și în umbra morții, și să îndrepte pașii noștri pe calea păcii”.