2 noiembrie: Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

Biserica nu pierde din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos, după ce au trecut prin viaţa pământească, aşteaptă cu dor în pragul acestui lăcaş şi nu pot intra, deoarece se simt încă nevrednici, din cauza urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului. Această mulțime formează acea parte a Bisericii ce se numeşte Biserica pătimitoare. Aceste suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conştiinţa că nu se pot ajuta singure, de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare.

După sărbătorirea tuturor sfinţilor, în multe părţi se făcea pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi, urmând un îndemn spontan al dragostei creştineşti. Sfântul Odilon, abate al mănăstirii benedictine din Cluny, în anul 998, a poruncit ca la 2 noiembrie, să se facă pomenirea tuturor călugărilor răposaţi. Sub influenţa celor peste o mie de mănăstiri benedictine, răspândite pe tot întinsul Europei, întreaga creştinătate apuseană a adoptat acest obicei şi, în anul 1311, Roma a stabilit în mod oficial ca, la 2 noiembrie, să fie celebrată pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi.

De fapt, Biserica acordă un loc important în liturghia zilnică tuturor celor care au murit cu semnul credinţei, stabilind un memento mortuorum la fiecare slujbă şi terminând rugăciunea zilnică cu rugăciunea: şi sufletele celor răposaţi, prin mila lui Dumnezeu, să se odihnească în pace. Ca un dar excepţional, în ziua de 2 noiembrie, fiecare preot poate celebra 3 sfinte Liturghii. Acest privilegiu a fost acordat mai întâi în anul 1748 pentru Biserica din Spania, iar în anul 1915, papa Benedict al XV-lea l-a extins în întreaga Biserică Romano-Catolică.

Preocuparea şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe adevărul despre existenţa unei stări intermediare între Biserica triumfătoare şi Biserica luptătoare: Biserica suferinţei curăţătoare, de asemenea, şi pe adevărul împărtăşirii sfinţilor, în temeiul căruia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părţile sănătoase spre cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea purificării lor în sângele Mielului (Ap 7,14). Sfântul apostol Paul aseamănă lucrarea de mântuire a sufletului cu zidirea unei clădiri: fiecare să aibă grijă cum construiește. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos. Dar dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită și focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care cineva o construiește deasupra rămâne, va primi răsplată, dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuși mântuit, dar numai ca prin foc (1Cor 3,10b-15). Este focul curăţător ce redă sufletelor celor răposaţi puritatea şi strălucirea cerută pentru a intra în deplina bucurie a Paradisului.

Acestor suflete, Biserica le oferă comemorarea solemnă de la 2 noiembrie, pentru a mărturisi dragostea cu care îi îmbrăţişează pe toţi fiii săi şi a menţine vie în sufletele credincioşilor conştiinţa datoriei şi a posibilităţii de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor din focul suferinţei curăţătoare şi aducătoare de bucurie nesfârşită.

Rugăciune

Dumnezeule, slava celor credincioşi şi viaţa celor drepţi, care ne-ai mântuit prin moartea şi învierea Fiului tău, îndură-te de slujitorii tăi răposaţi, care au primit cu credinţă taina învierii noastre, şi învredniceşte-i să se bucure de fericirea veşnică. Amin.