17 noiembrie: Sfânta Elisabeta a Ungariei, călugăriță

Logodnică la vârsta de patru ani, soţie la 14 ani, mamă la 15 ani şi văduvă la 20 de ani, Elisabeta, principesă a Ungariei şi ducesă de Turingia, şi-a sfârşit viaţa pământească la vârsta de numai 24 de ani, în ziua de 17 noiembrie 1231. După patru ani, papa Grigore al IX-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare. Privită astfel în fugă, viaţa ei pare o legendă, dar dacă intrăm în amănuntele reale, vom descoperi o minunată operă a harului divin şi a disponibilității umane.

Elisabeta s-a născut în anul 1207. Conform obiceiurilor din acele vremuri, tatăl său, regele Andrei al II-lea al Ungariei, văr cu împăratul Germaniei, a logodit-o cu Ludovic, fiul ducilor de Turingia, şi el în vârstă de numai unsprezece ani. După nouă ani, a avut loc ceremonia cununiei. A fost o căsătorie fericită în ciuda faptului că a fost decisă de părinți.

Observând că o parte dintre veniturile sale, care alimentau risipa şi distracţiile celor de la castel, proveneau din impozite împovărătoare şi amenzi adesea nedrepte, Elisabeta l-a îndemnat şi l- a ajutat pe Ludovic să instaureze în ducat o disciplină dreaptă şi omenească. Mulţi dintre oaspeţii nechemaţi şi linguşitorii de altădată au părăsit palatul, dar poporul a început să vadă în tinerii lui conducători doi părinţi, doi binefăcători. Elisabeta în persoană împărţea adesea ajutoarele pentru cei săraci şi cu dragoste de soră acorda îngrijiri bolnavilor. De multe ori, a primit să fie naşă de botez pentru copii orfani şi să participe la pregătirile de înmormântare a celor lipsiţi şi părăsiţi.

La vârsta de 15 ani, Elisabeta a născut un băiat. La 17 ani, a avut o fetiţă şi, la 20 de ani, altă fetiţă. Când s-a născut al treilea copil, Ludovic nu mai era în viaţă. Chiar în acel an plecase cu mult entuziasm în cruciadă şi a fost printre cei dintâi căzuţi în luptă. Pentru tânăra lui soţie a început o perioadă grea. Soacra şi cumnaţii au alungat-o împreună cu cei trei copii mici, chiar în timpul iernii, interzicând locuitorilor din împrejurimi să o primească în casa lor. Elisabeta, după o noapte petrecută în frig şi foame, a intrat în prima biserică întâlnită în cale şi a cerut să se cânte un Te Deum de mulţumire pentru că a fost învrednicită să se împărtăşească cu taina sărăciei lui Cristos. În cele din urmă, a ajuns la Bamberg, ajutată de o mătuşă a ei, care era stareţă. Episcopul Egbert a încercat să o convingă să devină soţia împăratului Frederic al II-lea, dar ea a rămas neclintită în hotărârea luată după moartea soţului: El e mort. Atunci, moartă să fie pentru mine lumea, cu toate bucuriile şi onorurile ei.

Îndrumată de conducătorul ei spiritual s-a îngrijit de creşterea şi educarea copiilor în condiţii corespunzătoare rangului lor, a renunţat la serviciile ultimelor două cameriste care îi rămăseseră credincioase şi a cerut să i se dea o cameră în clădirea unui spital, spre a fi aproape de bolnavii şi săracii pe care îi iubea şi îi slujea cu nespusă dragoste, privindu-l în ei pe Cristos însuşi. În acel timp sfântul Francisc se bucura de o faimă de sfințenie foarte mare, inspirând pe foarte mulți să îl urmeze. Elisabeta s-a înscris și ea în cel de-al Treilea Ordin Franciscan căruia alături de sfântul Ludovic i-a devenit patroană spiritual.

Sufletul îi era copleşit de o bucurie atât de mare, încât, atunci când tatăl ei, regele Andrei al II-lea, a trimis o solie care să o aducă la curtea regală din Ungaria, ea a răspuns că mai înainte de venirea lor a fost chemată la curtea Regelui Veşnic şi doreşte să fie aflată pe câmpul de luptă în clipa din urmă.

Această clipă a sosit în ziua de 17 noiembrie 1231. Vestea despre viaţa ei sfântă şi despre nenumărate minuni săvârşite prin mijlocirea Elisabetei a străbătut întreaga Europă şi l-a determinat pe papa Grigore al IX-lea să proclame în mod oficial şi solemn ridicarea ei la cinstea altarelor, în anul 1235.

Rugăciune

Dumnezeule, care i-ai dat sfintei Elisabeta, harul de a-l recunoaşte şi a-l cinsti pe Cristos în cei săraci, fă-ne, te rugăm, prin mijlocirea ei, să-i slujim cu iubire neobosită pe cei aflaţi în suferinţe şi lipsuri. Amin.