4 noiembrie: Sfântul Carol Borromeu, episcop

Pe malul lacului Maggiore care se află la poalele munţilor Alpi, în localitatea Arona, la 2 octombrie 1538 se năștea Carol Borromeu. Tatăl său era contele Gilbert Borromeu, iar mama sa, Margareta de Medicis. Conform obiceiului de atunci, Carol, la vârsta de 12 ani, a fost ales abate onorific al mănăstirii Sfântul Graţian, aflată pe domeniile familiei părinteşti. Cu multă durere, a observat cum chiar călugării îl ironizau pe tatăl său, care duminică de duminică, participa la Sfânta Liturghie în mijlocul sătenilor din Arona, şi primea cu evlavie Sfânta Împărtăşanie. În semn de protest, a hotărât să nu se atingă de nici un ban din veniturile mănăstirii, dezamăgindu-i pe călugării care se gândiseră că, prin darurile oferite, îl vor atrage de partea lor.

Pentru desăvârşirea formaţiei sale, părinţii l-au trimis în apropiatul oraş universitar Pavia. Când verişorii lui l-au invitat să cunoască distracţiile şi pe prietenele lor, el i-a repezit, spunându-le că nu are timp şi energie de risipit. În vacanţe lua coasa ori secera şi se amesteca printre lucrătorii de pe câmp. La moartea tatălui său, în 1558, întreaga familie a hotărât să-i încredinţeze lui treburile gospodăreşti, dar el a refuzat, declarând că doreşte să rămână în slujba Bisericii.

Între timp, fratele mamei sale, cardinalul Angelo Medici, a fost ales papă, sub numele de Pius al IV-lea. Imediat, cunoscând calităţile şi pregătirea nepotului său, l-a chemat la Roma şi, cu toate că nu avea decât 21 de ani, i-a încredinţat oficiul de Protonotar şi Cancelar al Bisericii, funcţie corespunzătoare în zilele noastre Secretariatului de Stat. Nobilimea romană, care hotărâse până atunci politica papală, s-a văzut în faţa unui om hotărât, incoruptibil, cu eminente calităţi culturale şi diplomatice. Ca recompensă pentru marile servicii aduse, papa l-a numit cardinal şi arhiepiscop de Milano, cu toate că nu era nici măcar preot căci pe atunci, astfel de titluri erau acordate şi unor laici merituoşi, care-şi exercitau atribuţiile prin episcopi consacraţi, aleşi şi controlaţi de ei.

Datorită atitudinii şi activităţii lui, Roma a devenit din nou oraşul Sfânt al creştinătăţii, curtea papală a început să impună respect pelerinilor, viaţa religioasă a mulţimilor şi-a recăpătat vigoarea şi elanul. Pentru aceasta, urmaşul lui Pius al IV-lea a fost adânc întristat când Carol şi-a dat demisia din funcţia de cancelar şi a rugat să fie lăsat să plece la Milano.

Arhiepiscopia de Milano, date fiind conflictele politice, nu mai văzuse un episcop de multă vreme. Prezența lui era necesară. Carol Borromeu a început opera de refacere chiar din propria locuinţă. Palatul Arhiepiscopal a fost transformat într-un fel de mănăstire săracă şi tăcută, unde întâietatea era acordată credincioşilor de rând, săracilor şi orfanilor. Pentru refacerea vieţii preoţeşti, a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal. Aproape în fiecare an, îi aduna pe toţi episcopii şi preoţii diecezei în sinoade diecezane. Măsurile luate de el nu au fost acceptate de toţi cu plăcere. A vizitat personal toate parohiile diecezei, până la cele mai îndepărtate, dintre stâncile aspre ale Alpilor. Îşi purta singur ulciorul cu lapte şi castanele cu care se hrănea în acele călătorii. Când ajungea într-o localitate, intra tăcut în scaunul de spovadă, ca un simplu preot din vecinătate.

Când asupra regiunii Milano s-a bătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Borromeu a arătat întreaga măsură a dragostei şi energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol şi autorităţile au părăsit oraşul, el a luat în mâini frâiele autorităţii bisericeşti şi civile şi i-a chemat pe preoţi şi pe toţi cei de bunăvoinţă la luptă cu îngrozitorul flagel. Lăsând palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat şi a înzestrat şase spitale.

Din cauza activității sale pastorale atât de active, a nenumăratelor călătorii, a neîncetatelor acte de penitență, sănătatea sa devenise foarte șubredă. Simţind că i se apropie sfârşitul, s-a dus încă o dată în Arona natală şi, cu emoţie, s-a rugat la cele 14 staţiuni ale Căii Sfintei Crucii, ce urcă pe muntele Varallo. S-a întors de aici cuprins de febră şi, în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani, sufletul său mare a părăsit pământul pe care cu drag a muncit şi a suferit pentru Mântuitorul Cristos. Peste douăzeci şi şase de ani, la 1 noiembrie 1610, papa Paul al V-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare.

Rugăciune

Te rugăm, Doamne, păstrează în poporul tău spiritul care l-a însufleţit pe sfântul episcop Carol Borromeu, pentru ca Biserica să se reînnoiască necontenit şi, urmând tot mai îndeaproape evanghelia, să poată arăta lumii, adevăratul chip al lui Cristos. Amin.