30 aprilie: Sfântul Pius al V-lea, papă

În ziua de 7 octombrie 1571, armatele creştine scufundau în apele mării, la Lepanto, puternica şi până atunci nebiruita flotă a turcilor. Din acea zi, a început decăderea Imperiului Otoman. Pius al V-lea este numit papa victoriei de la Lepanto, nu pentru că ar fi fost un războinic, ci pentru că, datorită autorităţii şi prestigiului său personal, a reuşit să potolească neînţelegerile dintre statele europene şi să le unească într-o sfântă alianţă care să se opună înaintării ameninţătoare a forţelor turceşti. În ziua de 7 octombrie 1571, spre seară, Papa Pius al V-lea a cerut să se tragă toate clopotele din Roma şi i-a chemat pe credincioşi să-i aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria obţinută. Pe atunci nu existau mijloacele de comunicare rapidă pe care le avem noi astăzi, şi Papa, după ce petrecuse toată ziua rugându-se Rozariul Maicii Domnului, a avut, pentru o fracţiune de secundă, viziunea sfârşitului triumfal al luptei.

Înainte de a fi ales papă, în anul 1566, Pius al V-lea se numea Mihai Ghisleri. El s-a născut în 1504, în localitatea Bosco Merengo (Italia). La vârsta de 14 ani, a intrat în mănăstirea dominicanilor şi, după pregătirea cuvenită, a fost sfinţit preot. Dovedind calităţi cu totul excepţionale, a urcat pe rând toate treptele ierarhice: profesor, superior al mănăstirii, superior provincial, inchizitor la Como şi Bergamo, episcop, cardinal, mare inchizitor, episcop de Mondori şi apoi papă. Titlul de inchizitor poate să-l facă antipatic în ochii omului de astăzi, dar trebuie ţinut cont de faptul că procurorii acelor timpuri se numeau inchizitori şi erau aleşi, de obicei, din rândul clerului. Într-adevăr, Pius al V-lea a fost un papă incomod, aşa cum sunt toţi aceia care vor să reformeze moravurile decăzute ale unei societăţi, dar este un titlu de mare cinste pentru el, acela de a fi stârpit simonia şi nepotismul din Curia Română. Numeroaselor rude care alergaseră la Roma cu speranţa de a obţine unele privilegii, Pius al V-lea le-a răspuns că ruda unui papă se poate considera suficient de bogată dacă nu este calic lipit pământului.

Pius al V-lea a avut şi misiunea deosebit de grea de a duce la îndeplinire hotărârile Conciliului Tridentin. Astfel, a restaurat obligaţia rezidenţei pentru episcopi, clauzura pentru călugări, celibatul şi sfinţenia vieţii pentru preoţi, vizitele pastorale ale episcopilor, dezvoltarea misiunilor, corectarea cărţilor liturgice, cenzura publicaţiilor privitoare la credinţă şi moravuri. Disciplina aspră pe care sfântul pontif o cerea de la toţi membrii Bisericii a fost şi norma permanentă a vieţii sale personale. Mai întâi, ca episcop şi cardinal, apoi, în calitate de papă, a trăit viaţa ascetică a unui călugăr cerşetor. Foarte apropiat de cei mici, cu dragoste de părinte faţă de lumea simplă, a arătat o severitate de neclintit faţă de cei care loveau în unitatea Bisericii. Astfel, nu a ezitat să o excomunice pe regina Angliei, Elisabeta I (1558-1603), şi să decreteze destituirea ei, deşi era conştient de urmările tragice pe care gestul său avea să le abată asupra credincioşilor catolici englezi. Pius al V-lea a murit la 1 mai 1572, în vârstă de 68 de ani.

Rugăciune

Dumnezeule, care, în grija ta faţă de Biserică, l-ai chemat pe sfântul papă Pius, să apere credinţa şi să reînnoiască demnitatea cultului, dă-ne, te rugăm, prin mijlocirea lui, harul să participăm la celebrarea misterelor tale cu credinţă vie şi cu iubire bogată în roade. Amin. 

29 aprilie: Sfânta Ecaterina din Siena, fecioară și învățător al Bisericii, patroană a Europei

Sfânta Ecaterina s-a născut în ziua de 25 martie 1347. La vârsta de şapte ani, dovedind o cunoaştere prematură a realităţilor şi primejdiilor vieţii, se obligă cu jurământ de a nu cunoaşte altă iubire decât a lui Cristos: este ceea ce s-a numit căsătoria mistică a Ecaterinei. Că acest act nu a fost rodul unei fantezii copilăreşti o va dovedi întreaga ei viaţă. Părinţii încearcând să o determine să se căsătorească, au insistat, recurgând la violenţă şi, în cele din urmă, i-au interzis să mai iasă din casă. Timp de trei ani, a dus o viaţă de aspră singurătate. Muncea ca o servitoare, îşi impunea posturi îndelungate, se obișnui să doarmă puţin şi fără încetare se auzea murmurul rugăciunilor prin care îl imploră pe Dumnezeu să-i dăruiască adevărata cunoaştere de sine, părere de rău pentru greşelile făcute, întoarcerea păcătoşilor şi pacea lumii dezbinate. După trei ani de zile, tatăl s-a resemnat şi s-a declarat de acord cu hotărârea fiicei sale. Ecaterina a cerut să fie primită în rândul Ordinului al III-lea Dominican.

Oraşul era adesea câmpul de luptă între diferite familii sau diferite grupări politice. Ecaterina, împreună cu un grup de femei inimoase, a ieșit în stradă. A organizat ajutorarea celor sinistraţi şi săraci, a intrat în spitale şi a îndeplinit munci care erau rezervate bărbaţilor şi femeilor în vârstă. Ajunsă în faţa unui lepros rău mirositor, pentru a-şi învinge repulsia ce o cuprinsese, se apleacă şi-i sărută picioarele desfigurate.

În 1369, a fost condamnat la moarte un tânăr din Perugia, pentru încercare de revoltă: el se frământa îngrozitor şi, din disperare, l-a blestemat pe Dumnezeu şi pe oameni. Cu o zi înainte de execuţie, în celulă intră o tânără de douăzeci şi doi de ani, care îl invită să se roage împreună cu ea: rugăciunea îi aduse pacea şi credinţa în sufletul lui zbuciumat. Drept urmare, a cerut să se spovedească şi să primească Sfânta Împărtăşanie şi, liniştit, și-a aşteaptat sfârşitul.

A îndrăznit să înfrunte mulţimea agitată, luând apărarea evreilor şi a copiilor nelegitimi, după care. Eroismul Ecaterinei a ajuns la culme în timpul ciumei din 1374, când a refuzat să părăsească oraşul şi, ea, femeie de douăzeci şi şapte de ani, îi îngrijea pe ciumaţi, căra în spate trupurile celor morţi și ajuta la îngroparea lor. Când flagelul a încetat, concetăţenii ei i-a răsplătit munca şi jertfele cu vorbe de ocară şi insinuări răutăcioase. Era ultima piatră preţioasă în coroana de merite a Ecaterinei. Cristos, Mântuitorul, i-a apărut într-o vedenie şi i-a întipărit semnele rănilor sale, la mâini, la picioare şi la coastă: Ecaterina va purta aceste răni până la moarte. Apoi Domnul i- a spus: De acum, vei părăsi chilia ta, oraşul şi ţara. Eu voi fi cu tine şi te voi duce să vorbeşti întregii lumi. Vreau să te trimit la episcopi, la conducătorii Bisericii şi ai creştinătăţii, pentru ca o femeie slabă să dea de ruşine mândria celor tari.

În această perioadă, Italia era pradă unor războaie fratricide. Părintele creştinătăţii, papa, era încă prizonier în castelul de la Avignon şi, când Urban al V-lea a revenit la Roma, a fost nevoit să se întoarcă la Avignon din pricina răscoalelor puse la cale de unele familii interesate. Urban al V- lea a murit plin de tristeţe. I-a urmat papa Grigore al XI-lea. Ecaterina a mers din capitală în capitală de provincii şi de ţări, fiind considerată ca o mesageră a Cerului. Ajunsă la Grigore al XI- lea, i-a spus: Ridică-te, fii bărbat: îţi spun eu că nu trebuie să te temi de nimic.

Grigore al XI-lea a revenit la Roma. Dacă exilul babilonic al Bisericii a luat sfârşit, este darul lui Dumnezeu şi meritul Ecaterinei de Siena. Dar cu intrarea triumfală a Papei în Roma, nu a luat sfârşit misiunea Ecaterinei: trebuia începută opera de refacere a vieţii spirituale, ajunsă într-o stare jalnică, atât în rândul credincioşilor, cât şi al clerului.

Ecaterina, neştiind să scrie, dicta zeci de scrisori, uneori la mai mulţi secretari, scrisori adresate Papei, episcopilor, regilor, condotierilor şi multor persoane simple. Ni s-au păstrat 307 dintre ele: sunt pline de înţelepciune, credinţă şi realism. De asemenea, a dictat şi o carte: Dialog despre Providenţă, carte care l-a determinat pe papa Paul al VI-lea, la 4 octombrie 1970, să o declare pe sfânta Ecaterina de Siena Învăţător al Bisericii.

Răspunzând chemării Papei Urban al VI-lea, a venit din nou la Roma, pentru a-l ajuta în rezolvarea unor probleme însemnate. Aici s-a îmbolnăvit grav. În dimineaţa zilei de duminică, 29 aprilie 1380, s-a adresat celor dragi care o încurajau cu aceste cuvinte: Să vă iubiţi cu sinceritate unii pe alţii. După ce a mai rostit o dată numele Isus, inima ei a încetat să mai bată. Ecaterina de Siena a părăsit pământul, dar a lăsat în viaţă scrisorile şi opera ei un izvor de lumină şi încurajare. La 29 aprilie 1461, a fost ridicată la cinstea altarelor, iar în 1939, a fost proclamată patroana principală a Italiei, împreună cu sfântul Francisc de Assisi, iar în 1999, papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o patroană a Europei.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai înflăcărat-o cu iubirea ta pe sfânta Ecaterina din Siena atât în contemplarea pătimirii Domnului, cât şi în slujirea Bisericii tale, fă, te rugăm, ca, prin mijlocirea ei, poporul tău, împărtăşindu-se din misterul lui Cristos, să tresalte pururi de bucurie la arătarea slavei lui. Amin. 

28 aprilie: Sfântul Ludovic Maria Grignon de Montfort, preot

Ludovic Maria Grignon s-a născut la Montfort-la-Cane, în dieceza de Rennes, la 31 ianuarie 1673. După ce a primit o educație profund religioasă într-un colegiu al iezuiților, Providența l-a condus la Paris acolo unde a studiat într-un seminar. Aici, strălucind prin inteligența și profunzimea pietății, nu a înțeles pe deplin voința lui Dumnezeu în privința lui. Domnul a permis acest lucru pentru a-l forma la iubirea Crucii, căreia el trebuia să-i devină apostol pasionat. Tot la această școală a izvorât pentru el dragostea față de Maria căreia el se pregătea să îi devină apostol.

A fost hirotonit în 1700. A fost mai întâi capelan la spitalul din Poitiers. Pentru o perioadă a avut de îndurat persecuțiile janseniștilor. În 1706 se duse la Roma pentru a se oferi papei pentru misiunile străine, dar primi de la Suveranul Pontif misiunea de a lucra la evanghelizarea Franței.

A început să predice în Bretania şi în vestul Franţei. A avut succes mai ales în răspândirea devoţiunii către Preasfânta Fecioară Maria. A scris de asemenea mai multe cărţi, dintre care cea mai cunoscută este Tratat despre adevărata evlavie către Preasfânta Fecioară Maria.

În 1715, sfântul Ludovic a organizat mai mulţi preoţi şi a format Misionarii Companiei Mariei, un institut bisericesc cunoscut astăzi mai ales cu numele de Fraţii lui Montfort, care se îndeletnicesc cu predicarea Cuvântului şi răspândirea devoţiunii către Maria.

A murit în 1716 la Saint-Laurent-sur-Sevre, Franţa, şi a fost canonizat în 1947 de către papa Pius al XII-lea. Papa Ioan Paul al II-lea spunea că pe vremea când era tânăr seminarist, a citit şi recitit de multe ori şi cu un mare profit spiritual o operă a lui de Montfort şi că atunci am înţeles că nu puteam exclude pe Maica Domnului din viaţa mea fără să neglijez voinţa Sfintei Treimi.

Rugăciune

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care l-ai făcut pe sfântul preot Ludovic Maria, martor şi învăţător strălucit al dăruirii totale lui Cristos, Fiul tău, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria, dă-ne harul, ca, urmând aceeaşi cale spirituală, să putem răspândi necontenit împărăţia ta. Amin. 

27 aprilie: Sfânta Zita, fecioară

Zita s-a născut în anul 1218, la Monsagrado, un cătun din apropiere de Lucca, dintr-o familie de ţărani săraci. Pe atunci era obiceiul ca fetele de la sat să fie angajate ca servitoare în familii mai bogate din oraşul apropiat, pentru a-şi face zestrea necesară şi a nu fi o povară pentru familia proprie. Situaţia lor era asemănătoare cu a sclavelor, dar ele o acceptau, deoarece ştiau că este trecătoare: multe dintre ele ajungeau să se lege atât de strâns de familia respectivă, încât rămâneau acolo pentru toată viaţa.

La vârsta de doisprezece ani, Zita a fost angajată în familia Fatinelli din oraşul Lucca. Fiind un suflet pătruns de credinţă, a considerat că împlineşte voinţa lui Dumnezeu slujind în mod conştiincios această familie care o primise sub acoperişul ei, îi asigura întreţinerea şi pregătirea unui viitor. Din dragoste către Dumnezeu, îşi împlinea cu exactitate şi voie bună datoriile de serviciu, primind cu seninătate dojenile umilitoare atât din partea stăpânilor, care la început o tratau cu severitate, cât şi din partea celorlalţi servitori, care nu vedeau cu ochi buni zelul şi corectitudinea ei. Întotdeauna atentă şi supusă, a cerut totuşi un favor de la stăpâna casei: de a fi liberă să meargă în fiecare zi la Sfânta Liturghie.

Deşi nu era decât o simplă servitoare, a ajuns să fie considerată ca o regină, mai ales după ce stăpânii, convinşi de corectitudinea şi priceperea ei, i-au încredinţat conducerea întregii gospodării casnice. Din bunurile rezervate pentru săraci şi din economiile ei proprii, împărţea cu mişcătoare delicateţe tuturor celor care băteau la poarta familiei Fantinelli. Se istoriseşte că una dintre tovarăşele ei de muncă, invidioasă pe stima de care se bucura Zita, a acuzat-o în faţa stăpânului că risipeşte bunurile casei în acte de milostenie exagerată. Într-una din zile, Zita este oprită în timp ce ieşea din casă cu şorţul încărcat, pornită să viziteze o familie nevoiaşă: când stăpânul o întrebă ce duce, ea răspunse că are flori şi frunze. Într-adevăr, desfăcând legăturile şorţului, o ploaie de flori căzu pe lespezile scărilor.

Viaţa Zitei este ca un buchet de virtuţi creştineşti, ea formează o dovadă grăitoare că, în orice condiţii şi în orice loc, sfaturile sfintei Evanghelii pot fi păstrate şi duse la o mare perfecţiune. Chiar pe când trăia, aceste virtuţi i-au atras stima şi preţuirea tuturor, iar după moartea ei, întâmplată la 27 aprilie 1272, contemporanii, din toate treptele sociale, i-au venerat amintirea cu pietate, considerând-o o adevărată sfântă. Mormântul ei se află şi astăzi în Catedrala Sfântul Fredian din Lucca şi mulţimi de pelerini se îndreaptă spre el, cerând şi primind harul de a duce o viaţă curată şi senină în orice situaţie. Cultul său a fost aprobat în mod oficial de către Papa Inocenţiu al XII-lea, la 5 septembrie 1696, iar papa Pius al XII-lea a declarat-o patroană a persoanelor de serviciu.

Rugăciune

Ascultă-ne, Dumnezeule, mântuirea noastră, pentru ca, celebrând cu bucurie sărbătoarea sfintei Zita, să învăţăm a te sluji cu iubire. Amin.