16 septembrie: Sfinții Corneliu, papă și Ciprian, episcop, martiri

Papa Corneliu şi episcopul de Cartagina, Ciprian, sunt două victime ilustre ale persecuţiei din timpul împăratului Valerian, primul fiind martirizat în iunie 253, iar al doilea, la 14 septembrie 258. Încă de la jumătatea secolului al IV-lea, în cărţile liturgice de la Roma sunt amintiţi împreună în aceeaşi zi, deoarece şi în viaţă au fost alături unul de altul, într-o problemă de mare însemnătate pentru ei personal şi pentru Biserica creştină.

Corneliu a fost ales papă în anul 251, după o îndelungată perioadă în care scaunul apostolic a fost vacant, din pricina persecuţiei declanşate de împăratul Deciu. Chiar de la început, Corneliu a întâmpinat împotrivirea preotului Novaţian, care îl acuza că, în timpul prigoanei, şi-a cumpărat cu bani un certificat de sacrificare, libellum sacrificii, adică o dovadă eliberată de autorităţile de stat, care confirma că purtătorul a adus sacrificii zeilor Imperiului, şi astfel, acesta era la adăpost de multe neplăceri. Novaţian a lăsat să fie proclamat papă de către un grup de credincioşi. Conflictul ne arată preocupările primilor creştini cu privire la conduita ce trebuia urmată faţă de fraţii lor, care nu au dat dovadă de eroism în timpul persecuţiei, sau chiar au apostaziat, şi, după trecerea furtunii, doreau să fie reprimiţi în Biserică. Novaţian era rigorist. Corneliu avea o atitudine mai înţelegătoare, deşi personal era în afară de orice bănuială. Deoarece şi Biserica din Africa era confruntată cu aceeaşi problemă, episcopul de Cartagina a ţinut un conciliu şi a scris o carte, De lapsis (Despre cei căzuţi). Papa Corneliu îi scrie episcopului Ciprian şi îi cere sprijinul. Acesta îi trimite documentele Conciliului, precum şi tratatul De Ecclesiae unitate (Despre unitatea Bisericii), şi se declară de partea lui Corneliu, împreună cu toţi episcopii africani. Între cei doi oameni s-a legat o prietenie strânsă. Novaţian a fost excomunicat.

Papa Corneliu a trimis Bisericilor locale textul hotărârilor luate de Conciliul din Cartagina cu privire la modul cum trebuie procedat faţă de apostaţii doritori să se reintegreze în Biserică. Istoricul Eusebiu citează câteva pasaje din scrisoarea adresată episcopului Fabius, unul dintre cei înclinaţi să nu accepte hotărârea oficială. Scrisoarea este de o mare însemnătate pentru noi, deoarece ne ajută să cunoaştem efectivul clerului roman, în jurul anului 250: 47 de preoţi, 7 diaconi, 7 subdiaconi, 42 de acoliţi, 42 de exorcişti, lectori, portari. Se menţionează şi numărul de 1500 de văduve şi săraci ajutaţi de comunitatea creştină.

Imperiul Roman a cunoscut o epidemie groaznică de ciumă în anul 251. Creştinii au fost consideraţi răspunzători, deoarece au provocat mânia zeilor prin refuzul lor de a aduce sacrificii. S- a declanşat un nou val de persecuţii, în timpul cărora papa Corneliu a fost exilat la Centum Cellae (astăzi, Cività Vecchia), unde a murit în anul 253.

Ciprian, marele prieten al papei Corneliu, era născut la Cartagina, în jurul anului 210. A fost profesor de retorică şi avocat. Citind Biblia şi cunoscând viaţa creştină, la vârsta de 36 de ani, s-a convertit la creştinism şi a primit botezul. După trei ani, în 249, a fost ales la conducerea Bisericii din Cartagina, dar abia şi-a început activitatea ca episcop, când împăratul Decius a promulgat legea privitoare la certificatul de cetăţenie. Creştinii erau obligaţi să se prezinte în faţa magistraţilor şi să ceară libellus, certificatul de cetăţeni buni şi leali, ce se elibera numai acelora care, în prealabil, aruncau câteva boabe de tămâie pe jarul aflat la picioarele unui idol al Imperiului Roman.

De această apostazie obligatorie, mulţi creştini au încercat să scape printr-o stratagemă: cumpărau certificatele de la funcţionari care le vindeau clandestin. Aceşti creştini au fost numiţi Libelàtici, iar creştinii care şi-au renegat credinţa au fost numiţi Lapsi (căzuţi). Ciprian a considerat oportun să se sustragă acestei obligaţii, fugind din oraş la ţară.

După încetarea prigoanei, Ciprian a revenit în oraş şi a cerut convocarea în conciliu tuturor episcopilor din Africa, spre a lua o hotărâre comună privind reprimirea în Biserică a libelaticilor şi a celor apostaţi. La propunerea episcopului Ciprian şi după lungi discuţii, s-a hotărât ca primii să fie admişi în comunitatea bisericească după ce vor fi împlinit penitenţa prescrisă de episcop, iar apostaţii să fie primiţi la sfintele taine numai în ceasul morţii, dacă vor da dovadă de statornicie în trăirea vieţii de buni creştini. Această linie moderată a fost aprobată şi de papa Corneliu.

Sfântul Ciprian a intervenit şi într-o altă dispută a timpului său: dacă botezul administrat de eretici este sau nu este valabil. Papa Ştefan, urmaş al sfântului Corneliu, şi majoritatea episcopilor susţineau părerea că botezul ereticilor este valabil, dacă a fost săvârşit în forma prescrisă de Biserică, şi, prin urmare, atunci când un eretic revine la credinţa catolică, nu trebuie să fie botezat a doua oară. Ciprian nu admitea valabilitatea botezului de la eretici în nici un caz, şi împotrivirea lui a mers atât de departe, încât papa Ştefan a fost nevoit să recurgă la propunerea excomunicării. Nu s-a ajuns la excomunicare, deoarece o nouă persecuţie s-a abătut asupra Bisericii. Papa Ştefan a fost martirizat în anul 257, iar Ciprian a fost arestat la 30 august 258 şi exilat. Dorind să dea o mărturie publică a credinţei sale faţă de Cristos, el a revenit în oraş şi, în ziua de 14 septembrie, în faţa credincioşilor săi, a fost executat prin tăierea capului. Creştinii din Cartagina au întins pe pământ bucăţi de pânză albă, ca să adune sângele din corpul martirului, şi au păstrat aceste pânze ca o relicvă sfântă.

Rugăciune

Dumnezeule, care i-ai dăruit poporului tău pe sfinţii Corneliu şi Ciprian, ca păstori plini de râvnă şi martiri nebiruiţi, dă-ne, te rugăm, prin mijlocirea lor, harul, să fim întăriţi în credinţă şi statornicie şi să lucrăm cu generozitate pentru unitatea Bisericii. Amin.