9 iulie: Sfânta Veronica Giuliani, fecioară

Sfânta Veronica Giuliani este una dintre marile mistice ale secolului al XVIII-lea. Înţelesul cuvântului mistic, folosit şi popularizat în lucrările de spiritualitate creştină, se referă la apropierea dintre sufletul omenesc şi Dumnezeu şi se atribuie persoanelor privilegiate, care, prin har divin şi corespundere totală din partea lor, au ajuns să cunoască şi să simtă realitatea profundă a iubirii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Experienţa mistică şi trăirea obişnuită a vieţii spirituale pot fi comparate cu modul în care cunoaştem organismul omenesc privindu-l cu ochiul liber sau cu ajutorul razelor X. Pentru profanul neavizat, aparatura şi mişcările radiologului par ceva fără înţeles, uneori bizare. Tot aşa, din experienţa misticilor, creştinul cu viaţă spirituală obişnuită nu sesizează decât latura exterioară, uneori spectaculoasă, aşa numitul miracol mistic, cum sunt minunile, profeţiile, stăpânirea asupra forţelor naturii, chiar manifestările diabolice, viziunile, extazele, incendiile interioare, stigmatele.

Sfânta pe care o amintim în ziua de 9 iulie s-a născut în anul 1660, la Mercatelle, lângă Urbino (Italia), fiind a şaptea fiică a soţilor Francisc şi Benedicta Giuliani. La vârsta de şaptesprezece ani, a intrat în mănăstirea Clariselor din Città di Castello, luându-şi numele de Veronica, în amintirea acelei femei pioase care, cu dragoste şi curaj, a şters cu marama ei faţa plină de sânge a lui Isus, pe când se îndrepta spre muntele Golgota. După mai mulţi ani de umilă viaţă călugărească, trăită cu dăruire în rugăciune şi muncă, Veronica are parte de o experienţă mistică extraordinară. Despre aceasta nu s-ar fi aflat nimic în afara zidurilor groase ale mănăstirii, dacă duhovnicul său nu i-ar fi poruncit să noteze zilnic în jurnalul personal destăinuirile pe care i le făcea Isus Răscumpărătorul, ale cărui suferinţe Veronica le retrăia periodic în toate amănuntele.

În anul 1697, găsim în jurnalul ei, în ziua de Vinerea Sfântă, dimineaţa înainte de a se lumina... Dumnezeu a revărsat asupra mea un har deosebit, dăruindu-mi semnele şi durerile pe care Cuvântul divin făcut om le-a purtat pentru mântuirea mea. Simţeam în adâncul inimii mele o durere de moarte.

În anul 1727, în ziua de vineri, 9 iulie, după o boală grea, care durase 33 de zile, Veronica, împreună cu Cristos răstignit, îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. După moarte, trupul său, care purta încă semnele rănilor Domnului, a fost supus unei autopsii şi medicii au constatat că, într-adevăr, inima era străpunsă dintr-o parte în alta. Când am văzut stigmatele, mărturiseşte Veronica în jurnalul său, am plâns mult şi din toată inima l-am rugat pe Domnul să binevoiască a face ca ele să fie ascunse de privirile altora. Dorinţa i-a fost ascultată, deoarece, din ordinul superiorilor, a trăit toată viaţa într-o încăpere mică, separată de contactul cu alte persoane. Dar filele numeroase ale jurnalelor sale, scrise într-o perioadă de mai bine de 30 de ani, şi care, publicate, cuprind un număr de 44 de volume, sunt un adevărat tezaur ascuns, ce a îmbogăţit literatura mistică creştină cu nenumărate pagini luminoase, izvoare de lumină şi curaj pentru sufletele iubitoare de autentică trăire a vieţii în Dumnezeu.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai făcut-o minunată pe sfânta fecioară Veronica prin semnele pătimirilor Fiului tău întipărite pe trupul ei, dă-ne, te rugăm, harul să ne asemănăm tot mai mult cu Cristos cel Răstignit pentru a ne bucura într-o zi de vederea slavei tale. Amin.