12 iulie: Sfântul Ioan Gualberto, abate

Ioan era fiul mai mic al familiei Gualberto Vidomini, familie nobilă şi bogată, dar lovită de o grea durere: copilul întâi-născut, fratele mai mare al lui Ioan, fusese ucis în floarea vârstei de un alt cavaler. Onoarea familiei şi obiceiul timpului cereau ca cineva din familia victimei să răzbune crima prin crimă. Ioan, stăpân pe meşteşugul armelor, și-a luat obligația de a răzbuna el această datorie de onoare. După o căutare zadarnică de mai multe luni, într-o zi de Vinerea Mare, venind dinspre munte pe un drum îngust mărginit de o prăpastie, înainte de a intra în oraş, s-a întâlnit cu cavalerul ucigaş. Acesta, dându-şi seama că nu mai era cu putinţă să scape de sabia deja scoasă din teacă, căzu în genunchi şi își întinse larg mâinile tremurânde... Pe pământul pietros se proiecta astfel umbra unei cruci. În ochii lui Ioan apare deodată muntele Golgota, iar Răstignitul din Vinerea Paştelui își îndreapta spre el privirea plină de bunătate, iertătoare. Încet, îşi întoarse sabia în teacă şi, parcă purtat de o mână nevăzută, coborî de pe cal, se apropie de cel care-i luase viaţa fratelui său, îl ridică de la pământ şi-l îmbrăţişă în semn de iertare. Nu a mai putut rosti nici un cuvânt. Cu inima bătând puternic, se îndreptă spre Biserica San Miniato al Monte, intră şi se aruncă în genunchi la picioarele Sfintei Cruci. Biografii contemporani ai sfântului afirmă că, în acel moment, chipul lui Cristos de pe cruce şi-a mişcat capul în semn de mulţumire şi aprobare. O pace dulce i-a cuprins sufletul şi întreaga fiinţă. Atunci a simţit în adâncul inimii chemarea de a părăsi viaţa plină de ură, amăgire şi stricăciune a lumii. Şi a răspuns cu hotărâre: Da, iată vin, Doamne, să fac voia Ta!

Cu toată împotrivirea familiei, şi mai ales a tatălui, împotrivire cu totul firească şi de înţeles, Ioan a cerut să fie primit în mănăstirea benedictinilor din apropierea bisericii San Miniato al Monte. Aici începu ucenicia vieţii monahale cu sinceritate şi dăruire totală. Se gândea fericit că a găsit locul unde nu va mai fi atins de ademenirile ucigătoare ale răutăţii şi degradării morale. În curând, însă, observă că şi între zidurile mănăstirii se strecurară multe dintre slăbiciunile şi păcatele lumii. În mod deosebit, setea de câştig ajunsese să scoată la vânzare până şi lucrurile sfinte şi diferite funcţii bisericeşti, constituind păcatul grav al simoniei. Sentimentul cavaleresc al dreptăţii şi onoarei, precum şi respectul pentru sfinţenia serviciilor divine l-au determinat să protesteze împotriva unei alegeri frauduloase de episcop şi de abate al mănăstirii. Această atitudine i-a atras mari neplăceri care l-au determinat să părăsească mănăstirea.

Dornic să găsească un loc de reculegere, s-a îndreptat spre pădurea de la poalele munţilor Apenini, în valea numită Vallombrosa. În urma lui au mai venit câţiva tineri mânaţi de aceleaşi gânduri sfinte. Împreună au pus temeliile unei mănăstiri. În ea şi-au găsit adăpost tot mai mulți cavaleri care alergau acolo atraşi de sfinţenia incoruptibilului Ioan şi hotărâţi ca şi el să lupte împotriva simoniei.

La Vallombrosa, luxul, ambiţia, simonia erau necunoscute. Cei care băteau la poarta mănăstirii şi se rugau să fie primiţi erau trimişi mai întâi să aibă grijă de porci un timp destul de îndelungat, mai ales dacă veneau din rândul nobilimii. Era perioada de probă a sincerităţii şi hotărârii lor. Ioan Gualberto, din partea sa, nu a voit niciodată să devină preot şi a refuzat orice fel de funcţie de conducere. Încetul cu încetul, sufletul proaspăt şi viguros al vieţii spirituale de la Vallombrosa a început să pătrundă în mănăstirile şi instituţiile bisericeşti din Florenţa. Autorităţile oraşului au hotărât să încredinţeze cheile tezaurului şi sigiliul Republicii în grija şi paza călugărilor formaţi la şcoala lui Ioan Gualberto. Lupta pe care el o ducea împotriva alergării nesocotite după avere şi onoruri a ajuns să fie cunoscută şi admirată de întreaga Italie.

În anul 1073, Ioan Gualberto urma să împlinească vârsta de 80 de ani. Înainte de a închide ochii, le-a spus fraţilor adunaţi în jurul său: când vreţi să alegeţi un superior, căutaţi-l pe acela dintre voi care este cel mai umil, cel mai blând, cel mai râvnic în a se mortifica pe sine însuşi. Fără să intenţioneze aceasta, el le-a dăruit, de fapt, portretul propriului său suflet.

Rugăciune

Dăruieşte-ne, Doamne, nouă, celor care ne apropiem de altarul tău, acel simţământ al pietăţii ce l-a consumat pe sfântul Ioan Gualberto, abate, pentru ca, având inima curată şi fiind înflăcăraţi de iubire, să putem să-ţi aducem jertfă. Amin.