14 iulie: Sfântul Camil de Lellis, preot

Camil s-a născut în anul 1550, la Chieti, în centrul Italiei. Încă de tânăr, a rămas orfan de mamă şi, nu după mult timp, a murit şi tatăl care nu i-a lăsat moştenire decât spada şi curajul cavaleresc al familiei de Lellis. Astfel că s-a angajat în armata Veneţiei şi a luptat împotriva turcilor, apoi a trecut pe galerele spaniole şi i-a urmărit pe mauri în apele Mediteranei. Astfel şi-a câştigat existenţa şi o bună rezervă de bani, pe care însă i-a pierdut la jocul de cărţi. Această patimă îl stăpânea atât de puternic, încât, la Palermo şi Napoli, a ajuns să piardă toată solda, armele, harnaşamentul şi chiar îmbrăcămintea. Cerşind la colţuri de stradă şi la uşile bisericilor, s-a îndreptat spre Roma, cu gândul de a se îngriji de o rană veche care nu se mai închidea. A fost primit în spitalul Sfântul Iacob, cu condiţia să ajute la diferitele treburi gospodăreşti.

Dar patima jocului de cărţi nu l-a părăsit şi, într-o partidă disperată, şi-a pierdut şi cămaşa de pe el. Conducerea spitalului l-a alungat deoarece devenise o primejdie pentru ceilalţi bolnavi. Pentru a obţine o bucăţică de pâine a mers la franciscanii capucini, care tocmai lucrau la o clădire nouă. I s-a dat însărcinarea de a căra diferite materiale cu o căruţă trasă de un măgar. Când se întâmpla ca măgarul să nu mai vrea să tragă, temutul luptător ajungea de râsul copiilor.

Într-o zi, când cobora pe drumul dintre San Giovani Rotondo şi Manfredonia, a fost văzut punându-se în genunchi şi începând să plângă. Mai târziu, a mărturisit că în acea clipă i s-a arătat înaintea ochilor cât de urâtă fusese viaţa lui de până atunci.

Deoarece călugării capucini nu l-au primit în mănăstirea lor, din cauza rănilor ce se arătau rebele la orice tratament, Camil s-a îndreptat din nou spre Roma pentru a cere să fie primit din nou în spitalul Sfântul Iacob. Conducerea spitalului l-a primit cu multă rezervă. Acolo rănile au început să se cicatrizeze încetul cu încetul, iar Camil a cerut să fie reţinut în spital ca sanitar voluntar.

Cuprins de milă faţă de mizeria în care erau lăsaţi bolnavii de către un personal interesat doar de câştigul personal, el şi-a propus să caute câţiva bărbaţi dispuşi să se îngrijească de bolnavi nu pentru bani, ci din dragoste faţă de aproapele şi față de Cristos care suferă în fiecare bolnav. Îndată ce şi-a destăinuit planul, cinci tovarăşi de muncă s-au oferit să lucreze cu el.

Cei şase au închiriat o casă şi au început să lucreze benevol în alte spitale. Pentru a fi de folos şi sufletelor, Camil a mers la Colegiul Roman pentru a învăţa teologia. Peste doi ani, va fi hirotonit preot. Din căsuţa lor săracă de pe malul Tibrului, îmbrăcaţi într-o rasă de culoare neagră, pe care au cusut o cruce roşie, aleargau toată ziua prin cartierele sărace, ajutând, îndrumând și acordând îngrijirile elementare, iar pe cei mai grav bolnavi îi duceau, uneori pe spate, la spitalul cel mai apropiat. Poporul a început să-i îndrăgească şi chiar i-a ajutat să-şi construiască un spital propriu. Papa Grigore al XIV-lea ridică societatea lor la rang de ordin călugăresc, care, în afară de cele trei voturi obişnuite, și-au însușit un al patrulea, acela de a-i îngriji pe bolnavii de ciumă, chiar cu preţul vieţii. Cu ocazia epidemiei de ciumă în Napoli, au făcut zid viu şi, cu sacrificii eroice, au stăvilit flagelul ucigător.

Cu şapte ani înainte de moarte, după ce s-a convins că Ordinul se află în mâini vrednice şi tinere, Camil a renunţat la sarcina de superior general. În Italia, Ordinul avea deja 15 case, 8 spitale şi peste 300 de membri. Cu timpul, se va răspândi în întreaga lume. Conştient până în ultima clipă, în ziua de 14 iulie 1614, Părintele săracilor închide ochii pentru totdeauna.

Deşi, încă înainte de a muri, poporul credincios l-a considerat sfânt, Sfântul Crucea Roşie, Biserica l-a înscris în calendar abia în anul 1746. Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al bolnavilor şi al spitalelor, împreună cu sfântul Ioan al lui Dumnezeu.

Rugăciune

Dumnezeule, care l-ai împodobit pe sfântul preot Camil cu harul unei carităţi deosebite faţă de cei bolnavi, te rugăm, prin meritele lui, să reverşi asupra noastră duhul iubirii tale, pentru ca, slujindu-te în fraţii noştri, să putem, în ceasul morţii, să ne înfăţişăm cu încredere înaintea ta. Amin.