4 iulie: Sfânta Elisabeta a Portugaliei

S-a născut în anul 1271, fiind fiica regelui Petru al II-lea al Aragoniei (Spania). Tatăl său, principe tânăr, dornic de libertate şi petreceri, o încredinţează pe micuţa Elisabeta bunicului, Iacob I, spre a se ocupa de creşterea şi educaţia ei. Când copila avea şase ani, bătrânul rege s-a îmbolnăvit grav. Pe patul de moarte, înainte de a închide ochii, îşi destăinuie convingerea că nepoţica lui va deveni gema strălucitoare a casei de Aragon. Şi profeţia s-a împlinit.

La vârsta de 12 ani, este cerută în căsătorie de către trei principi: părinţii îl aleg pe cel mai apropiat, pe Dionisie, moştenitorul tronului Portugaliei. Acesta pune pe capul tinerei sale soţii coroana regală, dar, în acelaşi timp, îi pregăteşte crucea unei căsnicii pline de suferinţe. În primii ani, s-a dovedit un soţ iubitor şi demn. Din dragostea lor s-au născut doi copii: Constanţa, care va deveni regina Castiliei, şi Alfons, urmaşul tatălui la tronul regal. Dar mai apoi, Dionisie alunecă într-o viaţă dezordonată, provocând multă durere şi umilinţă prin aventurile sale extraconjugale. Elisabeta nu s-a lăsat copleşită de disperare, ci, prin credinţă şi rugăciune, a găsit în sufletul ei tăria şi mărinimia de a-i primi alături de copiii ei şi pe copiii nelegitimi ai soţului.

Acesta, însă, a adăugat la celelalte chinuri şi torturile unei gelozii nestăpânite. Ajunge să dea crezare calomniilor unui senior care, dorind să intre în graţiile regelui, a strecurat în sufletul lui unele bănuieli cu privire la relaţiile dintre regină şi secretarul ei. Fără a mai cerceta lucrurile, Dionisie hotărăşte să îl lichideze pe cel învinuit. Îl cheamă pe supraveghetorul cuptoarelor de var şi- l determină să accepte ca a doua zi să-l arunce în focul încins pe primul om care va veni să se intereseze din partea lui dacă se împlinesc poruncile date. În zorii zilei următoare, regele îl trimite pe secretarul reginei la cuptoarele cu var, să întrebe dacă s-au executat ordinele. Însă participând la celebrarea Sfintei Liturghii, tânărul întârzie să ajungă la locul indicat. Între timp, nerăbdător, regele îl trimite pe calomniatorul devenit prieten să se intereseze cum s-au îndeplinit dispoziţiile date. Ajuns primul la supraveghetorul cuptoarelor, acesta l-a luat şi l-a aruncat în cuptorul arzând. Când a apărut al doilea mesager, a primit răspunsul că ordinul a fost executat. La apariţia secretarului reginei, neştiutor de primejdia prin care trecuse, regele s-a simțit dator să recunoască în mod public nevinovăţia soţiei sale înțelegând că mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu era asupra ei. Bunătatea, mărinimia, răbdarea Elisabetei l-au transformat, devenind apoi un soţ credincios până la moartea lui, în anul 1325.

După moartea soţului, ar fi dorit să îmbrace haina călugăriţelor clarise, a sfintei Clara, şi să se retragă în mănăstirea zidită de ea la Coimbra. I s-a răspuns că misiunea ei încă nu era terminată şi, pentru aceasta, s-a mulţumit cu haina şi viaţa de terţiară franciscană.

Coroana regală și-a dăruit-o sanctuarului din Compostela, închinat sfântului apostol Iacob, şi a împărțit săracilor o mare parte dintre bunurile sale. S-a mulţumit cu ceea ce-i era necesar pentru a- şi duce viaţa de pelerin al păcii. Într-o astfel de călătorie, pornită cu scopul de a-l împăca pe fiul ei cu unul dintre nepoţi, s-a îmbolnăvit grav şi, liniştită, îşi dădu ultima suflare șoptind: Maria, Maica Harului Dumnezeiesc.

Rugăciune

Dumnezeule, care eşti izvorul păcii şi iubeşti milostivirea, tu ai împodobit-o pe sfânta Elisabeta cu harul minunat de a-i împăca pe cei învrăjbiţi. Dă-ne, te rugăm, harul, prin mijlocirea ei, să împlinim şi noi faptele păcii, ca să ne putem numi fii ai lui Dumnezeu. Amin.