31 iulie: Sfântul Ignațiu de Loyola, preot

Ignaţiu este al doisprezecelea copil al unei familii nobile şi s-a născut în anul 1491, în castelul Loyola din Ţara Bascilor, Spania. La vârsta de 14 ani, a primit tonsura clericală, primul pas spre viaţa preoţească, dar, nesimţind nici o atracţie spre o astfel de viaţă, a încins sabia cavalerească şi a urmat cariera militară.

Pe când era angajat într-o luptă de apărare a oraşului Pamplona (în nordul Spaniei), e rănit, viața fiindu-i pusă în pericol. După primele îngrijiri, începe o perioadă lungă de convalescenţă. Pentru a-i trece timpul mai uşor, cere să i se aducă diferite romane, dar pentru că în casă nu se aflau astfel de cărţi, începe să citească Legenda de aur, o carte despre viețile sfinților şi Viaţa lui Isus. Pe măsură ce înaintează cu lectura, sufletul lui se transformă, astfel încât, după ce s-a vindecat complet, se duce şi atârnă sabia la altarul Maicii Domnului din mănăstirea Monserrat şi face jurământ de castitate pentru toată viaţa. Îmbrăcat într-un sac, cere să fie primit la spitalul din Manreza, de unde adesea se retrage într-o peşteră şi petrece timp îndelungat în rugăciune şi meditaţie. Ca rod al frământărilor sufleteşti prin care a trecut şi al luminilor primite de sus, redactează acea carte de aur, Exerciţii spirituale.

Cu gândul de a dobândi de la Dumnezeu harul cunoaşterii drumului pe care trebuie să-l urmeze în viaţă, face un pelerinaj la Locurile Sfinte, cerşind cu umilinţă cele necesare pentru călătorie şi pentru viaţă şi primind bucuros insultele pe care i le adresau unii dintre călători. La întoarcere, ştia ce avea de făcut. Începe să frecventeze şcoala, mai întâi la Barcelona, apoi la Salamanca, şi, în cele din urmă, la Paris. Cu toate că era luat în râs din pricina vârstei lui înaintate, el nu s-a descurajat. Până la urmă, purtarea lui demnă şi viaţa sufletească profundă pe care o ducea l-au făcut respectat de către toţi. În jurul lui s-a format un grup de opt tineri eminenţi, captivaţi de idealurile apostolice ale lui Ignaţiu, şi, în ziua de 15 august 1534, au făcut împreună un legământ de a merge să răspândească credinţa lui Cristos în mijlocul păgânilor. După ce şi-au terminat studiile, au trecut în Italia, ca să pregătească călătoria spre Locurile Sfinte. Împrejurările sociale şi politice nu le-au permis să-şi împlinească promisiunea făcută, de aceea, s-au hotărât să se prezinte la papa Paul al III-lea şi să-i pună la dispoziţie întreaga lor viaţă, pentru a sluji Biserica acolo unde vor fi trimişi. În anul 1540, Papa Paul al III-lea aprobă societatea în care ei s-au constituit, numită Societatea lui Isus şi având ca deviză: Ad majorem Dei gloriam (Spre mai marea slavă a lui Dumnezeu).

Însufleţiţi de acest mare ideal, încep o activitate intensă în domeniul învăţământului, a răspândirii credinţei pe pământurile nou-descoperite, a reînvierii credinţei în rândurile creştinilor căzuţi sub influenţa curentelor timpului. Între timp, atraşi de zelul primilor membri ai Societăţii lui Isus, mulţi tineri cer să fie primiţi în rândurile lor. Peste 16 ani, când sfântul Ignaţiu va închide ochii în ziua de 31 iulie 1556, Societatea lui Isus va număra peste o mie de membri, repartizaţi în mai bine de o sută de aşezăminte.

Rugăciune

Dumnezeule, care l-ai rânduit pe sfântul Ignaţiu de Loyola, să lucreze în Biserică spre mai marea glorie a numelui tău, prin mijlocirea şi exemplul lui, dă-ne, te rugăm, harul, ca, purtând pe pământ lupta cea bună, să ne învrednicim a primi cununa biruinţei alături de el, în ceruri. Amin. 

30 iulie: Sfântul Petru Crisologul, episcop și învățător al Bisericii

Sfântul episcop Petru Crisologul s-a născut în jurul anului 380, la Imola, orăşel aproape de Ravena, pe atunci capitala Imperiului Roman de Apus. Mergând împreună la Roma, pentru a participa la consacrarea noului episcop de Ravena, papa Sixt al III-lea, determinat de o vedenie avută în timpul nopţii, în loc să-l sfinţească pe cel ales, şi-a întins mâinile asupra diaconului Petru, şi astfel, la vârsta de 27 de ani, devine episcopul cetăţii imperiale Ravena.

La întoarcerea în Ravena, mulţi şi-au permis să facă glume pe seama tinereţii şi a înfăţişării lui, dar când a urcat amvonul şi a început să dezvăluie rănile morale ascunse de luxul şi exuberanţa vieţii din oraş, glumele şi ironiile au amuţit. Însăşi împărăteasa Galla Placidia, care conducea regenţa pentru fiul ei minor, Valentinian, se aşeza umilă între ascultători şi sorbea cu nesaţ cuvintele care-i ardeau, îi purificau şi-i converteau sufletul. De la un timp, oamenii îi spuneau Petru Crisologul, adică Petru, Cuvinte de Aur. Deşi avea intrare liberă în palatul imperial, mai des şi cu mai multă plăcere se ducea prin casele celor lipsiţi şi bolnavi, oferindu-le cu generozitate ajutorul material, şi spiritual. Privirea suferinţelor şi a mizeriei celor mulţi l-a determinat să-şi impună un mod de viaţă foarte aspru şi modest.

De la sfântul Petru Crisologul ne-au rămas 176 de omilii, scurte, în stil popular, foarte expresive. În ele se explică Evanghelia, Simbolul credinţei, rugăciunea Pater noster, sau se propun exemplele sfinţilor, vrednice de imitat, şi se arată frumuseţea virtuţilor adevăratului creştin. Într-o omilie, spune despre cel zgârcit că este robul banului, dar, adaugă el, banul este robul omului milostiv. Predicile lui minunate, pline de învăţături solide, i-au meritat titlul de Doctor Ecclesiae, pe care i l-a acordat în 1729 papa Benedict al XIII-lea.

Autoritatea episcopului Petru de Ravena era recunoscută în multe părţi ale Bisericii. Lui i s- a adresat şi Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri din Constantinopol, protagonist al unei învăţături noi în materie de credinţă. Îl ruga să-şi spună părerea privitor la doctrina monofizită pe care o susţinea el, învăţând că în Cristos este numai o singură fire. Petru îi răspunde arătându-i că trebuie să se adreseze papei Leon, deoarece, în interesul păcii şi al credinţei, nu putem discuta despre chestiuni privitoare la credinţă fără asentimentul episcopului Romei. În acel moment istoric însemnat, în care, la împărţirea imperiului Roman, fărâmiţat în interior şi ameninţat din afară de popoarele migratoare, se adăugau contestaţiile Bisericii din Constantinopol, care refuza recunoaşterea primatului ierarhic al Romei, răspunsul episcopului de Ravena reprezenta o mărturie de credinţă clară şi hotărâtă.

Extenuat de muncă şi de viaţa aspră pe care a dus-o, sfântul Petru Crisologul se retrage din activitatea de mitropolit al Ravenei şi ultima parte a vieţii o petrece în oraşul natal, la Imola, unde sfârşeşte în ziua de 31 iulie 451.

Rugăciune

Dumnezeule, care ai voit ca sfântul episcop Petru Crisologul să fie vestitor ales al Cuvântului tău întrupat, dăruieşte-ne, prin mijlocirea lui, harul să cercetăm necontenit, cu inimă deschisă, tainele mântuirii şi să le dăm mărturie prin întreaga noastră viaţă. Amin. 

29 iulie: Sfânta Marta din Betania

Marta este sora Mariei şi a lui Lazăr din Betania, localitate situată la circa 3 km de Ierusalim. În casa lor primitoare venea cu plăcere Isus, în perioadele când se afla în Iudeea. Cu ocazia unei astfel de vizite, apare pentru prima dată şi Marta. Evanghelia ne-o arată ca pe o gospodină atentă şi silitoare, preocupată să-i facă o primire vrednică oaspetelui drag, în timp ce sora ei, Maria, preferă să stea liniştită şi să asculte cuvintele învăţătorului. Nu e de mirare așadar reproşul pe care Marta îl face la adresa Mariei: Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute! (Lc 10,40b). Răspunsul amabil al lui Isus ar putea suna ca o mustrare pentru harnica gospodină: Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijorezi și te frămânți, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună care nu-i va fi luată. Nu este, totuşi, o mustrare, comentează sfântul Augustin: Marta, tu ai ales ceva bun. Maria, însă, a făcut o alegere mai bună decât tine.

Profesiunea de gospodină, neînţeleasă şi adesea desconsiderată, este răscumpărată de această sfântă, cu numele Marta, care, de fapt, înseamnă doamnă, stăpână. Marta reapare în Evanghelie cu prilejul episodului dramatic al învierii lui Lazăr, când, în mod indirect, ea cere un miracol prin simpla şi splendida mărturisire de credinţă în atotputernicia Mântuitorului, în învierea morţilor şi în dumnezeirea lui Cristos. Este prezentă şi la banchetul la care participa însuşi Lazăr, fratele readus la viaţă de Isus. Şi aici, se dovedeşte gospodina care are grijă de toate. Lecţia dată de Învăţătorul nu privea, desigur, hărnicia ei lăudabilă, ci prea marea grijă pentru lucrurile materiale în dauna vieţii interioare.

Despre restul vieţii Sfintei Marta nu avem nici o dată istoric dovedită, deşi povestirile legendare sunt foarte multe. Cei dintâi care au acordat o cinstire liturgică Sfintei Marta au fost franciscanii, în anul 1262.

Rugăciune

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, Fiul tău a binevoit să fie oaspete în casa sfintei Marta. Prin mijlocirea ei, dă-ne, te rugăm, harul, ca, slujindu-i cu fidelitate lui Cristos în fraţii noştri, să ne învrednicim a fi primiţi de tine în lăcaşurile cereşti. Amin. 

28 iulie: Sfântul Victor I, papă martir

Papa Victor I (189-199) este mai cunoscut prin faptul că, în timpul pontificatului său, a intervenit o neînţelegere între diferitele Biserici locale privitoare la data sărbătoririi Paştelui. Lucrurile au ajuns până acolo încât papa Victor a considerat necesar să-i ameninţe cu excomunicarea pe cei care nu vor accepta să ţină sărbătoarea Paştelui la data fixată. În faţa acestei situaţii, sfântul Irineu, venerabilul episcop de Lyon, vine la Roma, expune motivele Bisericilor din Răsărit, care urmau un alt calendar, şi îl roagă pe Păstorul Suprem ca, pentru un motiv de ordin ritual, deci neesenţial, să nu rupă de trunchiul Bisericii universale atâtea ramuri viguroase şi rodnice. Acceptând argumentele şi propunerile subalternului său, papa Victor I dovedeşte o înţelepciune şi o sfinţenie de adevărat Vicar al Bunului Păstor.

Rugăciune

Dumnezeule, slava preoţilor, te rugăm ca, prin mijlocirea sfântului Victor, martirul tău, să ne dai harul să înaintăm în comuniunea credinţei apostolice şi în slujirea ta. Amin. 

27 iulie: Sfântul Pantelimon, medic martir

Însemnările istorice au reţinut că sfântul Pantelimon a practicat medicina şi a fost martirizat în oraşul Nicomedia, astăzi, oraşul Izmit de pe malul Mării Marmara.

Însuşi numele pe care l-a purtat exprimă specificul vieţii sale. Cuvântul Pantelimon este format din cuvinte greceşti: pan (la genitiv pantos): tot, total, şi elemon: milos, milostiv. Alăturate, pot fi atribuite creştinului care îşi dăruieşte întreaga viaţă facerii de bine sau, după sfatul lui Isus, vinde tot ce are şi dă săracilor.

Din forma Pantelimon au rezultat foarte multe variante, folosite mai ales ca nume de familie: Pande şi altele. Ca nume de botez sunt folosite mai ales: Pantelimon şi Pandele. Se întâlnesc şi formele: Panco, Pancu, Tilică.

Acest prenume este de formaţie creştină şi decurge din dorinţa oamenilor credincioşi ca şi numele pe care îl poartă să le amintească una sau alta dintre învăţăturile de temelie ale vieţii creştine. În cazul numelui Pantelimon, ne revine în gând cuvântul: Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire (Mt 5,7).

Rugăciune

Dumnezeule, care, pentru a da strălucire Bisericii tale, ai binevoit să-l împodobeşti pe sfântul Pantelimon cu biruinţa martiriului, dă-ne cu îndurare harul, ca, după cum el a fost părtaş de pătimirea Domnului, să ne învrednicim şi noi a păşi pe urmele lui şi a ajunge astfel la bucuriile veşnice. Amin.