Vineri din săptămâna a 26-a de peste an
Lecturi: Bar 1,15-22; Ps 78; Lc 10,13-16
În fața unui mesaj atât de grav în Evanghelia de astăzi rămânem cel puțin surprinși. Isus nu se exprimă cu gingășie: avertizează în termeni duri cu privire la evenimentul judecății finale. În zilele pe care le trăim preferăm adesea să evităm aceste tipuri de discurs. Însă acest mesaj nu este adresat celor din Corazin, din Betsaida sau din Cafarnaum cu scopul de a-i pune la punct ori pentru a umili. Isus dorește convertirea celor care nu îi primesc vestirea pentru că Dumnezeu iubește pe toți. Toți oamenii sunt chemați la mântuire.
Profetul Baruh reflectează asupra relației dintre Dumnezeu și oameni. Dumnezeu este dreptate. Dacă ne gândim la dreptatea aceasta cu o gândire umană am putea să nu privim cu bucurie. In decursul acestui parcurs îndelungat alături de poporul Său, dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat prin fidelitatea dovedită, printr-o chemare continuă la convertire și printr-o atitudine fără limite de iertare.
Pe de altă parte atitudinea oamenilor a fost de revoltați, de oameni care vor să acționeze după bunul plac. Această căutare tensionată poate exprima adesea un parcurs sincer de echilibru. Însă Această atitudine arată o lipsă, pierderea încrederii. Profetul Baruh reflectă într-o perioadă de suferință pe care o trăiește poporul. În acest context el reflectează în mod profund asupra fragilității umane. Profetul înțelege că a nu asculta voința Creatorului înseamnă a ne separa de El.
Această situație nu poate fi îmbunătățită ori corectată fără a recunoaște propria realitate. Profetul menționează în mod repetat realitatea păcatului. Acest fapt ne constrânge să ne confruntăm cu realitatea noastră: trăim și noi adesea cu o inimă revoltată, ignorând glasul Domnului?
Pentru poporul lui Israel era fundamental să își amintească bunăvoința cu care Domnul l-a privit atunci când se afla în sclavie în țara Egiptului. În ciuda atitudini Creatorului adesea pe cale poporul ales s-a revoltat, nu a ascultat făcând alegeri diferite, separându-se de comuniunea sfântă care îl purta spre abundența țării promise și alegând alți zei.
Să privim și noi cu o inimă largă darul lui Dumnezeu care fără preget ne este oferit. Recunoaștem darul Său? Reușim să privim cu inimă recunoscătoare? Ori ca persoane nemulțumite ne revoltăm, căutând ceea ce e mai facil sau mai plăcut de urmat? Oare nu avem și noi falșii noștri zei?
Cuvântul Domnul însă nu e o condamnare ci o chemare la convertire. Domnul nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu (Ez 33,11). Această chemare continuă la convertire ne amintește că adevărata libertate, adevărata pace, adevăratul bine se află doar în ascultarea față de proiectul lui Dumnezeu.
Mântuirea în primul rând este un act al îndurării lui Dumnezeu și nu rodul eforturilor noastre. Pentru gloria numelui tău, mântuiește-ne Doamne! Cu această perspectivă de credință ochii noștri pot privi cu speranță. Atunci când ne confruntăm cu limitele noastre umane, cu păcatul, ne-am putea tulbura. Când Isus amintește judecata finală, ne-am putea îngrozi. Însă când privim la inima iubitoare a Tatălui nostru din ceruri ne umplem inima de bucurie și de pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu