Joi din săptămâna a 28-a de peste an
Ss. Margareta M. Alacoque, călug. *; Hedviga, călug. *; Longin, m.
Lecturi: Rom 3,21-30a; Ps 129; Lc 11,47-54
Fariseii, deseori lăudați ca elevi disciplinați și credincioși ai învățătorilor legii, s-au străduit să aplice în viața lor ceea ce învățau. Totuși, reproșurile lui Isus adresate fariseilor vizau și pe învățătorii lor, doctorii legii. Aceștia se considerau egali cu profeții și cereau ascultare la fel de fidelă ca în cazul lui Moise și al legii divine. Isus avertizase deja: „Pe scaunul lui Moise s-au așezat cărturarii și fariseii. Ceea ce vă spun ei, faceți și păziți, dar nu faceți după faptele lor, pentru că ei spun și nu fac” (Matei 23:2-3).
În pasajul evanghelic al zilei, Isus le adresează doctorilor legii două acuzații majore: pe de o parte, ei edifică monumente funebre pentru profeții uciși de strămoșii lor, dar complotează pentru a-l ucide pe cel mai mare dintre profeți, pe Isus. Pe de altă parte, își revendică dreptul exclusiv de a interpreta Scripturile și de a dezvălui voința lui Dumnezeu. În acest fel, ei se erijează în singurii ghizi autorizați spre cunoaștere și viața veșnică, dar îl resping pe Isus și împiedică accesul altora la adevărul Evangheliei și la cunoașterea divină. Reproșurile lui Isus reflectă cea mai profundă greșeală a doctorilor legii: refuzul de a-l recunoaște pe Isus, care este cheia supremă a cunoașterii și revelației divine. El afirmă: „Nimeni nu știe cine este Fiul în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl în afară de Fiul și de cel căruia Fiul vrea să i-l descopere” (Luca 10:22).
Această orbire spirituală își are rădăcina în preferința pentru propria înțelepciune umană, ignorând înțelepciunea divină revelată în Isus. Strămoșii lor i-au ucis pe profeți pentru a evita convertirea; contemporanii lui Isus, însă, l-au ucis pe Cuvântul întrupat. Înțelepciunea lui Dumnezeu este adesea respinsă deoarece se manifestă prin cruce – prin îndurarea și iertarea răului.
Isus le spune contemporanilor săi că li se va cere socoteală pentru sângele tuturor celor drepți, de la Abel până la Zaharia. În patimile Sale, misterul nelegiuirii umane atinge apogeul, dar tot atunci se revelează și plinătatea bunătății divine. Blestemul legii, care denunță păcatul, este transformat de Isus pe cruce într-o mărturie a harului iertării. Dacă sângele lui Abel striga către Dumnezeu pentru dreptate (Geneza 4:10), sângele lui Isus aduce curățire și împăcare. Zaharia, ultimul dintre profeții uciși, condamna ucigașii săi: „Să vadă Dumnezeu și să judece” (2 Cronici 24,22). În contrast, Isus, pe cruce, exclamă: „Tată, iartă-i, căci nu. Știu ce fac!” (Luca 23:34).
Învățătorii legii, prin imaginea unui Dumnezeu crud pe care o transmit, îndepărtează oamenii de adevărata cunoaștere divină. Totuși, Dumnezeu folosește chiar greșelile lor: crucea, simbol al condamnării, devine adevărata cheie care deschide ușa către mântuire și revelație. În cele din urmă, înțelepciunea crucii învinge limitele umane și ne invită să descoperim iubirea infinită a lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu